După cum vă promiteam în nr. 16 din 30 aprilie 2020 al ziarului, azi publicăm ultimul interviu acordat de Gheorghe Bodolica, directorul Palatului de Cultură Ungheni, funcție pe care a ocupat-o chiar de la deschidere, eveniment care a avut loc în 1987, până la moartea sa, în 2010. Interviul a apărut la jubileul de 60 de ani al artistului și poartă semnătura Valentinei Slotina.
„Cel mai bun cadou sunt prietenii”
Cred că nu e cazul să-l prezint pe Gheorghe Bodolica. Toţi ştiu că e directorul Palatului Culturii din Ungheni, un muzicant minunat, Personalitatea anului 2008, tatăl unui interpret vestit. Drept motiv al întâlnirii noastre a servit jubileul pe care îl va sărbători la 28 aprilie. Cu toate acestea, discuţia a început de la altă temă…
— N-am vorbit niciodată despre părinţii tăi, de ce în 1949 au fost deportaţi în Siberia?
— Bunicul de pe tată confecţiona hamuri pentru cai şi avea un magazin. Tata îi ajuta. În plus, mai era şi muzicant, a învăţat la un ţambalist vestit. În anul 1949, când aveam doar o lună, am fost ridicaţi la 4 dimineaţa. Pe bunelul l-au deportat la Magadan, iar pe noi în Bureatia. Abia în 1957, fiind o familie numeroasă cu 9 copii, ni s-a permis să ne întoarcem, dar nu în Moldova, ci la graniţa cu ea, lângă Basarabeasca. În acest orăşel peste un an am cumpărat un bordei.
— De la cine ţi-ai moştenit talentul?
— De la tata şi de la bunelul de pe mamă care era cel mai bun trombonist din Cimişlia. Tata îşi cumpărase un acordeon şi cânta la el.
— Când ai pus mâna pe acordeon prima dată?
— În clasa a patra. Tata m-a dus la casa pionierilor unde era un cerc de muzică. A spus că trebuie să devin un muzicant vestit şi să-mi câştig pâinea. Când am absolvit şapte clase, m-a dus la Şcoala de Muzică „Ştefan Neaga”, pe atunci puteai fi admis fără studii muzicale. Am nimerit la un profesor minunat, Dionis Chiroşco. După ce am absolvit-o, am mers să studiez la conservator, am învăţat o jumătate de an, după care m-a luat în ansamblul său maestrul Lunchevici, în orchestra “Fluieraş”…
— Cum ai ajuns la Ungheni?
— În 1971, la invitaţia lui Aurel Dănilă (nota red: Aurelian Dănilă – critic de artă, scenarist, jurnalist, diplomat. Născut în anul 1948. A absolvit facultatea de interpreţi a Institutului de arte din Chișinău şi şcoala Superioară de partid de la Leningrad (Facultatea de Jurnalistică). A fost redactor-şef la Comitetul de Stat pentru televiziune RSSM, Din anul 1968 ocupă mai multe funcţii diplomatice, fiind ambasador al Republicii Moldova în Austria, Germania, Suedia şi Danemarca. La începutul anilor ’80 a fost director al Teatrului de Operă şi Balet de la Chișinău.
Colaborează cu studioul „Telefilm-Chișinău”. Are lucrări ştiinţifice în domeniul artelor. A fost prim vice-ministru al ministrului de externe al Republicii Moldova, preşedinte al Uniunii oamenilor de teatru. În anul 2003 a fost ales președinte al Consiliului de administrație al Comitetului Internaţional Delphi. Pe parcursul anilor 2005-2009 a fost președinte al Uniunii oamenilor de teatru din Republica Moldova. Este membru al Uniunilor Scriitorilor, Jurnaliştilor, oamenilor de teatru, doctor habilitat în arte. O perioadă dânsul a fost și director al Școlii de Muzică Ungheni.), am venit să predau la Şcoala de Muzică, apoi am fost transferat ca şef de studii, şef al secţiei orăşeneşti de cultură…
— Nu regreţi că ai părăsit scena?
— Sincer? Regret.
— Ai crezut vreodată că fiul tău va ajunge aşa departe?
— El întotdeauna spunea că va deveni vestit, fie fotbalist, fie muzicant.
— La jubilee, de obicei, se fac bilanţurile…
— Se spune că trebuie să sădeşti un pom, să sapi o fântână, să creşti un fiu. Copiii i-am educat şi mă bucur, sunt minunaţi, la fel sunt şi nepoţii. Promit să sap fântâna. Şi în profesie am obţinut câte ceva.
— Ce îţi mai doreşti?
— Să fie sănătoşi copiii, rudele. Să repar Palatul Culturii şi să găsesc o persoană, căreia i l-aş putea încredinţa fără frică.
— Care e soarta discului pe care l-ai înregistrat acum un an împreună cu fiul?
— La 30 aprilie, la Chişinău va avea loc prezentarea lui. E o culegere de piese lăutăreşti iubite de popor…
— Ce cadou ţi-ai dori la jubileu?
— Să vină prietenii mei.
(„Unghiul”, nr. 16 2009, 24 aprilie)
