Raisa Iurii este pedagog, antrenoare și mentor, dedicată sportului și turismului. Începându-și cariera ca antrenoare de handbal, și-a găsit adevărata vocație în turism, dezvoltând această direcție în școală și ducându-și elevii la nivel republican. În acest interviu, ea împărtășește amintiri despre cele mai memorabile drumeții, provocări și realizări, vorbind totodată despre ceea ce o motivează să lucreze cu copiii și despre obiectivele pe care și le propune pentru ea și elevii săi.
— Povestiți puțin despre dumneavoastră.
— Eu sunt Raisa Iurii, am studii superioare în domeniul pedagogiei, la facultatea de educație fizică. Am absolvit-o în anul 1982. Din 1982 până în 1986 am lucrat ca antrenoare de handbal în orașul Tiraspol. După aceea, soțul meu a primit repartizare aici, în Ungheni. Și, desigur, l-am urmat. Aici mi-am continuat activitatea sportivă, dar, nefiind o școală sportivă cu acest sport, am intrat în sistemul educațional și am lucrat ca profesoară de educație fizică. În paralel, am condus și un cerc de turism. La această școală, numărul 4, am ridicat turismul la un nivel înalt. Un nivel care mi-a permis să particip cu elevii la competiții republicane. Și de acolo a început, așa-zisa, cariera mea în turism. Mi-a plăcut foarte mult acest sport, deoarece nu există limite stricte de vârstă.
— Ce vă motivează cel mai mult în lucrul cu copiii?
— Îmi place foarte mult că copiii sunt deschiși, buni, veseli. Îmi place interesul lor nesfârșit pentru sport și activități, modul în care pot aplica acest lucru în viață. Pregătim mulți copii pentru a obține grade sportive.
— Ce abilități și calități dezvoltă turismul la copii?
— În general, copiii care vin deja au anumite talente – sunt puternici și rezistenți fizic. Sunt și copii care vin, nu reușesc din prima, dar se străduiesc. Cu timpul, se inspiră unii de la alții și încep să dobândească diferite abilități, să tindă spre perfecționare. Acest lucru este o mare bucurie pentru antrenor, care vede progresul și rezultatele lor.
— Povestiți pe scurt cum decurg antrenamentele dumneavoastră.
— De obicei, începem cu echiparea – este cea mai dificilă etapă. Fără echipament corespunzător, nu permitem copiilor să participe la antrenamente, deoarece turismul este un sport periculos.
Nu mai am nevoie de antrenament fizic, pentru că, până îi echipez pe toți copiii, eu sunt deja transpirată, iar ei încă nu. Dar îi învăț pe unul-doi copii, care apoi îi instruiesc și pe ceilalți, iar acest lucru mă ajută foarte mult. După echipare, facem o mică încălzire pe panou, astfel încât să se obișnuiască cu mișcarea pe traversă. Apoi, trecem la exercițiile principale: parcurgerea individuală a traseului, în perechi sau în echipă. La final, organizăm mici competiții între noi.
— Care a fost cea mai memorabilă excursie sau drumeție pe care ați organizat-o pentru elevii dumneavoastră?
— Cea mai bună drumeție pentru mine a fost atunci când am fost conducătoare și am avut ca asistentă o fostă elevă de-a mea. Am plecat într-o drumeție de 10 zile prin Moldova, unde ne-am confruntat cu multe dificultăți. Aceasta a avut loc la începutul anilor ’90. Am întâlnit localnici care nu credeau că două femei pot fi conducătoarele unui grup de copii. Însă copiii noștri erau foarte ingenioși și curajoși. Am avut și momente dificile, cum ar fi să ne udăm complet de ploaie, dar și momente amuzante pe care le povestesc an de an noilor generații. De exemplu, odată am ajuns într-o livadă, unde copiii au mâncat cu bucurie vișine și cireșe. Această excursie a fost foarte memorabilă, iar din ea am învățat multe lecții educative despre cum să ne organizăm mai bine și la ce consecințe pot duce anumite decizii.
— Care sunt cele mai mari realizări sportive ale secției dumneavoastră?
— Avem rezultate remarcabile în turismul montan și pedestru, ba chiar și în competițiile nautice și cicliste. În ultima perioadă, nu coborâm sub locul doi la competițiile la care participăm. Avem atât locuri întâi, cât și locuri secunde. În prezent, participăm doar la competiții la nivel republican.
— Ce planuri aveți pentru viitor? Cum vedeți dezvoltarea grupului dumneavoastră?
— Aș vrea să atrag și mai mulți copii, astfel încât să atingă rezultate înalte. Competiția dintre membrii aceleiași secții este, de asemenea, un aspect important. Îmi doresc ca ei să contribuie mai departe la dezvoltarea turismului, să devină exemple pentru ceilalți prin cupele, medaliile și diplomele lor. Mulți dintre ei deja au obținut locuri întâi, chiar și cei care abia încep. Iar cei mai mari sunt de-a dreptul excelenți.
— Care a fost cel mai extrem și neașteptat moment pe care l-ați trăit într-o drumeție?
— Cel mai extrem moment a fost când am fost în Altai. În a cincea zi, drumeția noastră s-a încheiat brusc, deoarece unul dintre participanți a alunecat de pe un ghețar. A supraviețuit ca prin minune. După acest incident, am decis să părăsim traseul, dar noaptea ne-a adus altă provocare – cortul nostru a fost luat de ape. În final, am vrut să alegem un traseu alternativ, dar am simțit că nici acela nu era sigur. Am chemat aviația, care ne-a dus la Barnaul. Acolo am primit documente noi, deoarece le pierduserăm pe toate, împreună cu echipamentul și bunurile personale. Asta a fost adevărata aventură extremă. Îmi amintesc clar momentul în care unul dintre participanți aluneca încet pe lângă mine. Mai târziu ne-a povestit că cel mai mult se temea să nu mă lovească pe mine, Raisa. Acum pare amuzant, dar atunci a fost înfricoșător.
— Ați avut vreodată un vis sau un obiectiv turistic? Poate un traseu pe care l-ați parcurs sau pe care doriți să-l parcurgeți?
— În 1986, am fost pe Elbrus, la trecătoarea Ecoul Războiului, la aproximativ 4000 de metri altitudine. De acolo am avut o priveliște extraordinară asupra vârfului Elbrus. Ne doream atât de mult să ajungem pe el, dar, citind despre riscurile extreme, ne-am dat seama că nu eram pregătiți. Totuși, visul de a cuceri Elbrus a rămas.
