La 24 februarie s-a împlinit un an de când Federația Rusă a început așa-zisa operațiune militară specială, care a însemnat o țară devastată, oameni distruși. Moldovenii s-au solidarizat și au oferit ajutor necondiționat refugiaților. Am scris mai multe materiale despre experiența unghenenilor în această perioadă și despre modul cum s-au mobilizat. În numărul acesta am discutat cu Tudor Procopciuc. Nu e primul interviu cu el, însă dânsul e omul care a mers chiar în Ucraina și a oferit ajutor celor rămași în focul bombardamentelor. A fost o discuție în care am pierdut noțiunea timpului. Ne-am pomenit că trecuseră trei ore. De aceea, vom publica interviul cu el în două ediții.
Sunteți mai mult cunoscut lumii acum datorită activităților de caritate, dar eu vreau ca să ne povestiți pe scurt despre cine este Tudor Procopciuc, unde s-a născut, unde a crescut și ce studii a făcut.
– Deja mă socot unghenean. De prin 1998 am venit în oraș. Aici mi-am cunoscut și soția. Dar sunt născut în satul Bocani, raionul Fălești. Mi-am făcut studiile la colegiul de pictură, însă viața mi-a oferit șansa să fac o altfel de artă – arta sufletului. Sunt pastor sau altfel să mă exprim sunt preot. Conduc biserica de 24 de ani și din 2009 am constituit o asociație obștească – Speranța Vieții. Prin intermediul organizației avem oportunitatea să realizăm diferite proiecte sociale, să fim parteneri, organizăm diverse acțiuni de caritate și filantropie pentru diverse categorii de oameni. O să vă dau un exemplu – de mai mulți ani ajutăm persoanele bolnave de cancer și nu vorbim doar despre maturi, dar și despre copii și nu sunt toți din aceeași cult religios ca și noi. Îi ajutăm pe toți cei care au nevoie.
– Revenind la faptul că sunteți unghenean cu acte în regulă de peste 20 de ani, o să vă întreb cum ați ajuns aici?
– Eu de mai mulți ani sunt în slujba pastorală cred că a fost un îndemn de Sus să vin anume la Ungheni. Foarte mult timp m-am aflat în Rusia și la un moment dat am simți că trebuia să revin în Moldova și Cel de Sus m-a adus aici, la Ungheni. Prin rugăciune am căutat să găsesc care e planul lui Dumnezeu pentru mine.
– După 20 și ceva de ani de când vă aflați la Ungheni ați aflat care e planul lui Dumnezeu, a făcut El bine că v-a purtat pașii anume în acest oraș?
– Cu siguranță. Nu am nicio îndoială, pentru că în fiecare zi El îmi aduce oameni care au nevoie de ajutorul meu, de sprijinul meu, de sfatul pe care îl ofer. Pot cu certitudine să vă spun că sunt la locul potrivit.
– Dle Procopciuc, oamenii știu a primi binele?
– Binele niciodată nu este suficient și dacă ai posibilitatea fă bine ori de câte ori ai ocazia. Poate și sunt cazuri în care omul mai este supărat pe viață, dar el are nevoie de susținere și noi trebuie să-l învățăm să primească binele în casa lui. Pentru că nu mergem doar cu acel pachet și i-l înmânăm și cu asta s-a terminat misiunea noastră. Noi îl susținem și cu o vorbă bună, care de cele mai multe ori face minuni.
Cu resurse mici, dar cu speranțe mari
– Încet, încet am ajuns și la 24 februarie 2022. Cum v-a găsit acea zi?
– Eram încă acasă. De abia ne trezisem și prima noutate a fost că Rusia a bombardat Ucraina. Nu îmi venea să cred că în secolul XXI poate să fie așa ceva. Am căutat în toate mijloacele de informare, pentru că îmi părea că totul e o minciună, că e o glumă macabră. Nu a fost să fie. Atunci am început să mă rog pentru oamenii din Ucraina, pentru aceea ca ofensiva să fie de scurtă durată și să nu ajungem la atrocități. În acea zi m-am gândit cum se poate ca două națiuni înrudite, că până la urmă rușii se socoteau fratele mai mare a ucrainenilor, poate să atace. După care au început a veni primii refugiați. Ne-am adunat la asociație și am discutat despre modurile în care am putea ajuta acești oameni ca să treacă cât mai ușor peste oroarea pe care o trăiau. Astfel, cu resurse mici, dar cu speranțe mari, am decis să facem tot ce putem ca să-i ajutăm. Primul lucru a fost să găsim o locație unde s-ar caza acești oameni care fugeau din calea focului. Discuții și decizii care trebuiau să fie și asumate, dar și luate în timp record. A fost o experiență nouă pentru noi, cei care ani de zile ne-am ocupat cu acțiuni de caritate, ne-am pomenit într-un iureș de evenimente care veneau ca tăvălugul peste noi și trebuia să le facem față. În a doua zi, pe 25 de februarie, noi am deschis primul centru de adăpost pentru refugiați. A fost unul de tranzit, pentru că de la hotelul Vila Verde ei plecau mai departe. În fiecare zi era un du-te-vino. Hotelul era plin. Zilnic erau cazați 150 de oameni. Erau persoane care au parcurs un drum foarte lung. Spre exemplu, au fost refugiați din Mariupol care au mers până în Moldova 2 săptămâni. Le-a fost foarte greu, pentru că ei au fost evacuați sub bombardamente,ei au trecut prin multe filtre.
– Ce înseamnă filtre?
– Filtrele sunt posturi ale armatei rusești, unde ești interogat, unde ești dezbrăcat până la piele. Ca să mă exprim mai pe înțeles tu ești scanat, ești verificat minuțios ca să vadă dacă nu ești parte a armatei ucrainene sau chiar agent secret.
– Și asta se întâmpla oricui sau doar bărbații erau supuși unui asemenea control riguros?
– Oricine era supus controlului. Indiferent că era femeie, că era bărbat sau copil ei treceau prin acest filtru. Tot acolo li se luau telefoanele.
Nu am ținut cont de nimic – noi i-am ajutat, pentru că sunt oameni, pentru că treceau printr-o tragedie, pentru că aveau nevoie de ajutor
– Ce a urmat?
– După două sau trei zile noi la Vila Verde nu mai aveam locuri disponibile. Am fost nevoiți să căutăm ajutor și din altă parte ca să ne ajute să gestionăm acea situație, care era critică. Un sprijin extraordinar am avut de la Primăria mun. Ungheni, Marina Zamă, angajată acolo, a făcut o bază de date cu oamenii din Ungheni care erau disponibili să primească refugiați și așa am putut să cazăm oamenii. A fost o muncă enormă. Cred că în acea perioadă dormeam doar câte 2 ore. Acest flux de oameni a durat până pe 3 martie, dacă nu mă greșesc. I-am ajutat pe toate căile posibile: le ofeream consiliere psihologică, consiliere juridică, mulți dintre ei au reușit să fugă doar cu copia actelor de identitate, aici noi îi ajutam să-și perfecteze altele noi etc. Erau foarte mulți străini, adică nu erau ucraineni. A fost și o familie de sirieni, care au fugit din calea războiului de acolo și în februarie 2022 au fost nevoiți iarăși să fugă. Nu am ținut cont că erau de altă confesiune religioasă, nu am ținut cont de rasă, de țară – noi i-am ajutat, pentru că sunt oameni, pentru că treceau printr-o tragedie, pentru că aveau nevoie de ajutor. Până la urmă Dumnezeu e iubire. După care s-au pus în circulație trenurile, unde noi iarăși ne-am implicat activ. Mergeam cu mâncare neperisabilă, cu produse de igienă (șervețele umede și uscate, dezinfectant etc.), primul tren ajungea la Ungheni pe la ora 3 dimineața și noi am mers atât timp cât au fost acele curse speciale. Am fost un grup de voluntari de vreo 80 de persoane, făceam cu schimbul. Ofeream câte 2 mii de pachete zilnic. În fiecare tren cred că erau până la 1500 de pasageri, care erau speriați, înghețați, oameni pe fața cărora citeai de ce și ce fac mai departe.
– Ați putea să-mi povestiți un moment care v-a rămas în memorie, care v-a impresionat în mod deosebit?
– Fiecare om din acele trenuri era o experiență aparte, dar în unul dintre ele am întâlnit un copil, care venise pe lume acolo în tren, avea două zile de când văzuse lumina soarelui. M-a impresionat până la lacrimi. Un firicel de viață, care era, totodată, atât de puternic.
