Tudor Babin este nu numai un dansator excelent şi un interlocutor extraordinar. Ne cunoaştem puţin de mult, dar abia acum l-am întrebat tot ce doream. Aşadar, directorul cafe-barului „Dalma” din Ungheni, conducătorul unei formaţii rare (nu vreau să zic „de veterani”) Dorel, aşa îl numesc prietenii, Babin.
— Cum a ajuns să fie pasionat de dansuri băieţelul din Măcăreşti?
— Pe atunci la noi în sat, la casa de cultură, Efim Pincev şi Anatol Macdîl au pus în scenă câteva dansuri, eu învăţam în clasa a X-a şi dansam împreună cu toţi, în plus, eram baterist în ansamblul lui Nicolae Marcu.
— Atunci Nicolae lucra conducător artistic, dar şi dumneavoastă aţi ocupat această funcţie.
— N-am lucrat numai în satul meu. După ce am absolvit şcoala „Elena Sârbu” din Soroca, cu diplomă de director de club şi specializarea conducător al colectivului de dansuri populare, am fost trimis la clubul din Dănuţeni. Am înfiinţat un ansamblu la şcoala profesională şi am ocupat locul III pe republică. Drept mulţumire am primit cu soţia o odaie de 12 metri pătraţi la cămin. Am lucrat acolo câţiva ani şi am trecut ca repetitor în ansamblul „Struguraş” de la Palatul de Cultură. Am mai lucrat cu ansamblul „Prutenii” cu care am fost la Peterburg, Ghelenjic, Anapa. Cu „Nistrenii” am evolut la Moscova, cu „Struguraş” – în Egipt.
— Când aţi plecat din sat?
— La un an după demobilizarea din armată am fost admis la studii. După absovire veneam în sat din când în când. Lucram mult, era şi clubul „Expres”, şi „Roua Dorului” din Bumbăta – Dumitru Paladi se ocupa atunci intens de dezvoltarea culturii şi sportului. În 1994, împreună cu colectivul Şcolii de Arte din Corneşti, unde am lucrat trei ani şi studiau dansul 180 de copii, ultima oară am participat la un festival la Buzău, directorul lui mai târziu mi-a botezat fiica şi până azi am păstrat relaţiile bune. De ce ultima dată? Trebuia să-mi întreţin familia, iar salariile ştiţi cum erau, ne salvau nunţile la care cântam. Apropo, nu am spus că în anii `80 colectam folclor – hora, sârba, polca, coasa, alunelul, păstarea. Dansurile populare nu sunt complicate, de obicei, în cerc sau linie. Există dansuri de ritual, de exemplu, de Anul Nou – Cerbul, Capra, Cocostârcul, Ceata lui Novac, Ceata lui Ştefan cel Mare – sunt spectacole mici de 5 minute, acţiuni teatralizate, la fel și dansuri cu subiect. Acum purtători de folclor aproape că nu au mai rămas. Am fost martorul unor şezători adevărate. Sora mea mai mare care a murit la 21 de ani, a fost grav bolnavă doi ani şi la şeztori se adunau în casa noastră. Aş dori ca această comoară să se transmită de la părinţi la copii, la nepoţi şi mai departe.
— Apropo, copiii dvs. dansează?
— Nu, nu dansează. Fiul Arcadie a absolvt şcoala de muzică, compartimentul chitară, Mihaela – pianul, iar Ana – vioara. Vreau să vă spun că nu e atât de uşor să te ocupi de dansuri, e o muncă serioasă şi nu fiecare reuşeşte.
— Povestiți-ne despre soţia dumneavoastră?
— Cu Lilia, ea e din raionul Teleneşti, am făcut cunoştinţă la nunta colegului meu de facultate. Mi-a plăcut foarte mult şi am adus-o aici. Ţineţi minte cum aşteptam nănaşii şi ei n-au venit?
— D-a-a-a, eraţi în casa veche de cultură. Staţi în foaier, aşteptaţi cu mireasa şi nu ştiaţi ce să faceţi.
— Încercam să-l înduplec pe Gheorghe Bodolica să fie martor şi atunci a intrat Mircea Zmeu, Dumnezeu să-i ierte pe ambii, şi imediat s-a învoit să fie nănaş, a plecat după soţia sa, Elena. Le-am fost atât de recunoscători.
— Cum v-a fost viaţa fără dans?
— Am început să duc marfă din România, am adunat ceva bani şi când au scăzut preţurile am cumpărat cu 1000 de dolari o cafenea veche – un apartament cu 3 odăi costa atunci 2000. A fost cadoul meu soţiei de 8 martie, ea lucrase contabilă la secţia de comerţ. Cum se descifrează „Dalma”? După prima literă a prenumelui fiecăruia dintre noi.
— Se spune că posedaţi nişte capacităţi deosebite.
— E o temă pentru altă discuţie. Ceva am moştenit de la tata şi mama, cărora le-a fost mai greu, deoarece pe atunci nici nu aveai voie să vorbeşti despre aşa ceva. Mai bine să discutăm despre dansuri… Am învăţat multe de la Efim Pincev, de la Vladimir Pricladov – oameni buni, profesionişti. Dumnezeu alege oamenii prin care trebuie să aducă ceva în lume şi pur şi simplu trebuie să te supui voinţei lui. Ansamblul de veterani? Foştii dansatori din “Struguraş” m-au rugat să-i adun împreună şi am reuşit.
— Cât veți dansa?
— Cât mă ţin picioarele.
Cu regret, nu ne-a ajuns suprafaţă pentru a publica povestirea interlocutorului despre nunţi, cum vorniceii cu basmale frumoase în spate umblau prin sat şi îi invitau pe toţi la nuntă, despre bunătatea omenească, despre membrii ansamblului său.
