Xenia PENDUȘ, Ungheni, anul nașterii 1936: ...Bunicul avea un mânz, l-a vândut și s-a dus la Bălți să cumpere grăunțe. A cumpărat ceea ce a găsit, dar îi era frică cum să se întoarcă acasă, că pe drum să nu-l prade sau să-l omoare. N-a intrat în tren, ci a mers în afară pe scările lui. Afară era timp de iarnă și când a ajuns acasă, nu-și simțea picioarele, îi înghețase. După câtva timp a murit, fiind înmormântat în haine soldățești, căci altele nu avea… Cealaltă bunică, a vândut un covor moldovenesc pe o căldare de grăunțe, măcinându-le la râșniță. Făcea economie, umplea ceaunul cu apă, îl punea la fiert și arunca puține crupe. În rezultat, ieșea un fel celeamea rară, o turna în pahare și le-o dădea copiilor, atât…
Tatiana CĂLCHEI, Edineț, anul nașterii 1932: … Parcă acum văd, cum mă trezeam de dimineața, luam surorile mai mici cu mine și ne duceam pe dealuri, că să culegem stevii și urzici. Când ne întorceam acasă, mama lua repede verdețurile, le fierbea, apoi adăuga puțină făină și mâncarea era gata. Fiind 6 copii la părinți, mama împărțea la fiecare câte un polonic de fiertură și asta ne era mâncarea pentru întreaga zi. Doamne, Dumnezeule! Zice bătrâna, să nu mai ajungă să trăiască ce-am trăit noi. Care nu aveau cu ce-i hrăni pe copii, se duceau pe lume, zicând: Decât să văd cum se chinuie copiii mei, murind cu zile, mai bine mă duc de acasă… Apoi, continuă: Pe timpurile cele grele înmormântările se făcea cu hurta. Odată-n 3-4 zile mergea căruța pe la case și-ntreba dacă au vreun decedat. Încărca căruța cu trupuri de oameni, copii ș.a. îi ducea pe toți grămadă într-o groapă și acolo le era mormântul de veci. Măcar și-amintește azi cineva de acele vremuri groaznice? Poate numai cei care au suferit de foame și au pierdut persoane inimii lor.
Vera COBZAC, Rădenii Vechi, Ungheni, anul nașterii 1934: Bătrâna cu greu își sistematizează gândurile, nu că nu-și amintește, ci pentru că îi apare un nod în gât, când vrea să povestească. „…Oamenilor le era teamă să iasă din casă și când ascundeau grânele, hrana, le era frică și de vecini, și de autorități. Ce mai era? Se fura unul de la altul numai să scape cu zile, dar și ele numărate. Mai dureros era când vecinii se pârau unul pe altul. Veneau cei de la soviet, scotoceau și luau totul, până la un grăunte. Puterea de atunci, a provocat foametea și moartea celor flămânzi. Am mai auzit de la niște vecini, cum la o casă tatăl a omorât soacra, pentru a o mânca. Apoi, a dispărut soția, apoi unul câte unul copiii. În fine, a sacrificat mâța, câinele și la sfârșit, peste un timp, și-a dat duhul și el tot ca un câine”.
Aculina RUSU, Grozești, Nisporeni, anul nașterii 1937: …Când a venit foametea, spunea dna Aculina, aveam ceva peste 9 ani. Și azi mă trezesc uneori transpirată din somn și cu groază din cauza calvarului prin care mi-a fost dat să trec eu și cei 4 frați ai mei. Fiecare familie căuta să se descurce cum putea și cum nu putea. Se făcea făină din pănuși uscate de păpușoi și din tulpinile florii soarelui, apoi coceau turte pe vatră. Se păreau cele mai gustoase din lume. Oamenii mâncau tot ce găseau: lobodă, coajă de copaci, miez de ciocălăie, ghindă, semințe de la struguri și chiar animale ca: pisici, câini ș.a. Vietățile din ogrăzile oamenilor dispăruseră complet, în sate domnea o liniște ca de mormânt. Mamele puneau perne în ferestre, că să doarmă copiii mai mult să nu ceară mâncare, crezând că-i noapte… Foametea a ținut vreo 10 luni, adică peste 300 de zile, până a apărut roada anului 1947. Dar lumea continua să moară și după asta din cauza urmărilor foametei. Ea afirmă cu tristețe că n-a existat în sat familie, care să nu fi pierdut pe cineva pe timpul foametei.
Agnesa JOIAN, Soroca, anul nașterii 1925: În oraș pâinea era insuficientă, existau cartele cu câte 200-300 gr. de pâine pe zi. Dar totuși era, spune doamna profesoară de geografie, odată ce în sate nici această cantitate mizeră nu se dădea. E de înțeles între orășeni majoritatea erau specialiști veniți, care nu trebuiau să sufere de foame. Ei primeau pe cartele și alte produse. În sate se măturau și podurile, și tot ce se putea de măturat , în orașe n-aveau ce mătura. Îmi aduc aminte că grâul și porumbul adus din sate rămânea la așa-numitul „Zagotzerno” sub cerul liber. Ardea, putrezea însă sătenilor nu li se dădea nimic. Oamenii înfometați mâncau melci, scoici și tot felul de buruiene. Au fost și cazuri de canibalism. Spre exemplu, în satul Zastânca. În oraș mureau oamenii, cei veniți din sate. Îmi amintesc când un tânăr de vreo 18 ani, umflat murea de foame și se ruga să-i dea cineva să mănânce, dar rar, aproape de loc, ca cineva să întindă o mână de ajutor. De fapt, dna Agnesa spunea că foametea era programată de partidul comunist, „doar grânele de la „Zagotzerno” erau aduse din sate, unde sătenii mureau de foame…”.
Vasile POPUȘOI, satul Cosăuți, Soroca, anul nașterii 1935: …Din cauza foametei, spunea dl Vasile, în comuna Cosăuți, fiind parțial martor ocular, au decedat peste 200 de persoane. De rând cu ei și-au dat duhul și multe animale domestice din lipsă de nutrețuri. Îngrozitor scenariu era prelucrarea și semănatul de primăvară (1947), unde drept forțe de tracțiune erau folosite omul și vacile, care mai rămăsese. La acest scenariu nu participau împuternicii bolșevici trimiși de la raion, ei apăreau numai la achiziționarea pâinii gata crescute și nu numai a pâinii, dar și a sufletului țăranilor. Factorul uman pentru ei nu exista. Dacă nu s-ar fi luat ultima pâine de la gura țăranilor, deși 1946 a fost un an secetos, oamenii s-ar fi salvat. Doar rezervele de pâine pe care le-au agonisit gospodarii din satele și orașele Basarabiei ar fi fost suficiente, concluzionează domnul Popușoi.
În final adresez doleanțe către generația tânără să mediteze profund și să nu uite cele mărturiste mai sus. Pericolul întotdeauna a venit de la Est. Fiți vigilenți!
Interviuri culese în scris și oral pe parcursul anului 2014
