Azi vom face cunoştinţă cu Ludmila Sacaliuc, directoarea grădiniţei de copii din satul Floreni, în faţa căreia aş vrea să-mi scot pălăria.
— Numele Sacaliuc e legat de Cioropcani?
— Numele e al soţului, el e din acest sat. Dar când am făcut cunoştinţă, el lucra bucătar la cantina din Floreni, unde trăia mătuşa lui.
— Iar dvs.?
— Eu din anul 1986 lucrez cu copiii, un timp – la şcoală şi mulţi ani — la grădiniţa din Floreni.
— În Floreni a pus bucătarul ochiul pe dvs.?
— Eu sunt din Sculeni, unde locuim şi acum. În timp ce învăţam la şcoala pedagogică din Călăraşi am fost trimisă, vara, la practică la tabără, acolo am făcut cunoştinţă cu Ion. Dar el spune că m-a observat mai înainte. Eu mă duceam la câmp să-i ajut mamei. El m-a văzut atunci şi s-ar fi gând, ce face în câmp o fată atât de frumoasă.
— Soţul e bucătar şi acasă? Dacă e aşa, sunteţi printre cele mai fericite femei.
— Aşa este. Fără ajutorul lui nu cred că aş reuşi să fac ceva bine, de obicei, eu mă apuc de salate. El îşi iubeşte foarte mult munca, în caz contrar, n-ar fi muncit atâţia ani. În schimb, eu mă străduiesc să iau asupra mea celelalte treburi prin casă, inclusiv administrarea finanţelor.
— Aveţi o fiică şi un fiu?
— Da, am o fiică şi un fiu, dar fiul de doi ani nu mai este în viaţă. (Ambele tăcem timp îndelungat, încercând să ne stăpânim lacrimile – nota autorului). E foarte greu când părinţii îşi înmormântează copiii… Iar fiica a realizat visul meu, devenind profesoară de limba franceză şi engleză. Am un ginere minunat, el şi fiica trăiesc la Blindeşti, au casă. Mai avem o fiică şi un fiu mici, unul învaţă în clasa II, altul – I. Mama lor a rămas singură cu ei, acum ea lucrează în Rusia, vine des acasă. Băieţelul, apropo, l-a adus de la Chişinău fiul, ne-a rugat să-l luăm pe vară. I-am spus să vorbească cu tata, deoarece eu lucram în două locuri. Însă dacă n-aş fi fost ocupată cu aceşti copii şi n-aş fi lucrat atât de mult, nu ştiu cum aş fi supravieţuit.
— Vă faceţi planuri?
— Aş vrea ca cei dragi să fie sănătoşi, copiii să crească oameni buni, dar ceea ce aş dori cel mai mult nu va fi, niciodată…
— Câţi copii aveți la grădiniţă? Cum sunt ei?
— Acum avem 17, o grupă mixtă, iar în sat, desigur, sunt mai mulţi copii. Lucrez de mulţi ani cu copiii şi ştiu că dacă într-o familie în care domneşte dragostea s-a născut un copil, el va creşte cu această dragoste. Dacă în familie nu este, copiii cresc aşa, oricât te-ai strădui să le altoieşti ceva, se pare că uită tot ce le-ai spus îndată ce trec de poarta grădiniţei. Le spun mereu părinţilor că doar ei sunt de vină cum cresc copiii lor. Înconjuraţi-i de dragoste, ea trăieşte în sufletele lor, iar dacă nu este, ei sunt gata de orice. Acum, mulţi se gândesc numai la bani.
— Se pare că acum ei pentru mulţi au devenit principala măsurătoare în viaţă.
— Consider că dacă mama se trezeşte mai devreme decât copilul şi îl petrece la grădiniţă, la şcoală, are grijă de el, atunci şi copilul e bun. Dacă în familie nu ajung bani, dar mama îşi iubeşte copiii, le acordă atenţie, ei cresc buni, deştepţi.
— În lumea celor maturi acum e mai puţină bunătate, probabil, de aceea şi copiii sunt aşa.
— Trebuie să fiu de acord. E multă răutate, supărare, invidie. Dacă văd că vecinului îi reuşeşte ceva, îşi construieşte casă, ei nu se vor strădui să procedeze la fel, ci mai degrabă vor începe să-i spună că nu e bine, îl vor scuipa. Trebuie cu toţii să devenim mai buni. Toţi zic: haideţi să schimbăm ceva, dar trebuie, în primul rând, să ne schimbăm noi înşine. Copiii trebuie educaţi prin exemplul propriu, fără să-i impunem să înveţe regulile de conduită.
— Viaţa e complicată. De unde luaţi puteri?
— Trebuie să te convingi pe tine că eşti puternic, că poţi depăşi orice… Când am aflat că fiul meu nu mai este în viaţă, îl rugam pe Dumnezeu să-mi dea puteri să-l petrec pe ultimul drum. În acele zile chiar mă duceam la lucru, completam nişte formulare, deşi acum mă gândesc că degeaba am făcut aşa, a trebuit să plâng, să strig, acum mi-ar fi fost mai uşor…
— Ludmila, unde sunt rădăcinile părinţilor dvs.?
— Numele meu de fată e Cliţman. Nu ştiu, e nemţesc sau evreiesc, dar pe mine toţi mă numeau evreică. Tata e din satul Horeşti, iar mama din Sculeni, ea e Radu. Eu m-am născut în Horeşti, dar am trăit în Sculeni. Am crescut fără tată, el ne-a părăsit când aveam 4,5 ani. L-am văzut de două ori în viaţă. Nu ştiu, poate de aceea iubesc atât de mult copiii, mă străduiesc să le ajut şi folosesc orice posibilitate pentru aceasta.
