Dacă e să scriu despre mica mea vacanţă la Transfăgărăşan din 2017, un traseu extraordinar de frumos şi printre unicele din Europa, deşi, tind să afirm că din lume, atunci trebuie să vă spun că am fost la un pas de a nu merge. Şi de ce trebuie să vă spun? Ca să vă daţi seama de ce am apreciat atât de mult mica vacanţă de două zile. În preziua plecării piciul a făcut o insolaţie. Din start am crezut că e vorba de o intoxicaţie alimentară şi mă gândeam să renunţ. Nu îmi păsa de banii plătiţi la agenţia turistică, mă gândeam la binele copilului. După ce i-am administrat paracetamol şi febra a mai scăzut şi dimineaţa i-am făcut analizele de urină şi sânge, m-am putut gândi un pic că aş putea să mă aventurez în această călătorie.
Cu inima cât un purice de grijă am urcat în maxi-taxi spre Chişinău.
Sunându-i mamei din 10 în 10 minute să mă asigur că piciul e bine, printre hurducăturile provocate de veşnica şosea în reparaţie (de vreo 3 ani şi jumătate săracă e în reparaţie. Apropo nici în 2021 nu e terminat acest traseu) şi cu aer condiţionat din ăsta mai popular, adică „liuk”, am ajuns în capitala Moldovei. Grăbit, trist, plictisit, necăjit, mai murdar decât ultima dată, când l-am vizitat, ne-a întâmpinat cel mai mare oraş al ţării mele. Ne-am urcat în cel mai comun transport public – troleibuzul şi am mers până la marca Chişinăului – bustul lui Ştefan cel Mare. Am traversat bulevardul cu gândul să o luăm în jos pe Bănulescu-Bodoni, dar ne-a venit strălucita idee de a traversa scuarul catedralei ca să mergem pe strada pietonală, vestita stradă pietonală (La vremea ceea erau comentarii fel de fel ș cam toate erau negative). Ce să spun? Nu mi-am rupt picioarele, poate că aveam încălţări comode şi nu tocuri de 10 cm, lumea se odihnea la terasele de acolo şi acesta era un semn că-n ciuda cârcotaşilor chişinăuienilor le place cum e.
În fine, am ajuns şi la ASEM, de unde trebuia să luăm autocarul. Pe la 21.15, cu 15 minute întârziere, am urcat şi ne-am pornit. Vreau să recunosc că numai s-a pornit autocarul că eu am adormit buştean. Eram obosită după noaptea nedormită. M-am trezit aproape de vama Leuşeni la o staţie PECO, unde am fost la veceu şi am servit câte o cafea. Vama am trecut-o relativ repede, fiindcă se putea şi mai rapid. Nu vă mai spun că eu iarăşi am dormit până la următoarea oprire. Spre ora 8.00 am ajuns la Braşov. Cei care erau pentru prima dată au putut vizita obiectivele turistice, iar eu cu soţul ne-am îndepărtat de grup şi am plecat la un mic shopping. Am luat un mic dejun frugal, dar la un preţ astronomic. Ce să zic, e oraş turistic şi preţurile sunt pe măsura calificativului! Pe la 12.00 am revenit la autocar şi am pornit spre vechea Cetate a Făgăraşului.
M-am aşteptat că vechiul edificiu istoric să fie cumva în afara localităţii, dar spre marea mea mirare, e chiar în centrul municipiului Făgăraş. Până la poarta cetăţii veţi fi întâmpinaţi de păsările eleganţei – lebedele, apoi veţi intra într-o curte largă. În partea dreaptă veţi putea vizita muzeul, iar în partea stângă se află camerele de tortură. E o adevărată revelaţie să mergi prin sălile unde se dădeau baluri cu regi şi regine, undeva se mai aude şi acum muzica acea ancestrală şi dacă nu eşti cu picioarele pe pământ s-ar putea şi să faci câţiva paşi de dans. Noi aripa camerelor de tortură nu am vizitat-o, însă am trecut prin apropiere. Vă spun sincer că fără să vrei simţi cum te trec fiori reci pe şira spinării.
Mica noastră călătorie a urmat la cascada Bâlea. Nu ştiu pentru alţii, dar mie mi s-a părut foarte înaltă. Am urcat cu chiu cu vai aproape de izvorul cascadei. Chiar şi de acolo de unde am ajuns mi s-a deschis un peisaj feeric. Acolo, în inima munţilor, începi să iubeşti cu adevărat „Mioriţa”, „Baltagul”, începi să-ţi iubeşti cu adevărat ţara.
Prima zi a călătoriei noastre a luat sfârşit la o pensiune de 4 stele, care numai condiţii de patru stele nu avea. Dar, poate administratorii au pus în calcul la acele stele amplasarea pensiunii. Ce mai, cine s-a gândit, s-a gândit bine să o construiască chiar la poalele munţilor şi pe sub fereastră să curgă râul. Vă imaginaţi că am adormit sub cântecul apei de munte!
Povestea mea va continua!
