Azi îl vom avea în calitate de interlocutor pe Anatolie Pascaru, un podgorean cunoscut, un om foarte luminos, harnic, despre care angajaţii gospodăriei ţărăneşti cu acelaşi nume din Valea Mare vorbesc doar la superlativ.
— Nu prea des vin oameni la redacţie să ne roage să scriem despre conducătorul lor, fiindcă e o persoană foarte bună, harnică şi responsabilă.
— Cred că în agricultură muncesc, în majoritate, oameni responsabili. Noi nu suntem comercianţi, noi trebuie să ne ţinem de cuvânt. La comercianţi e altfel. Nu demult m-am înţeles cu unul că va lua 11 tone de struguri, a luat 3 tone şi gata – de 10 zile nu se aude de el. Acum chiar şi aflându-te în China ai posibilitate să dai de ştire, cred că doar la noi se poate admite aşa ceva.
— Poate ar trebui de încheiat contracte care prevăd plata prejudiciului în cazuri asemănătoare?
— Cine va semna la noi un asemenea contract? Iar colaborarea cu o reţea de magazine din Chişinău a arătat că acolo sunt oameni de afaceri serioşi.
— Cum de aţi decis că porniţi „în larg”?
— Aşa a fost să fie. Când s-a destrămat sovhozul „Prut”, mi-am luat pământul, ce-i drept, nu mi-au ajuns două luni și jumătate ca să primesc cota întreagă – 1,4 hectare. Mi s-a dat doar jumătate. Am început să cumpăr pământ de la oameni, am procurat peste 6 hectare. Le era uşor oamenilor să se despartă de pământ? Cred că celor care nu doreau să-l lucreze – da. Acum pentru această categorie statul a adoptat o lege şi dacă nu ai nimic şi nici să lucrezi nu vrei, el îţi va plăti aproape 1000 de lei. Şi ei nu doresc să lucreze, nu doresc. De ce s-a făcut acest lucru?
— Toată viaţa aţi muncit în agricultură?
— Da, după absolvirea Universităţii Agrare, pe atunci se numea institut, m-am cerut la lucru în sovhozul „Prut”. Am avut noroc să lucrez cu Iacob Ceachir şi Vasile Bludaru, cu care, când am hotărât să sădesc via, m-am sfătuit care soiuri sunt mai bune, cele care se acoperă sau care nu se acoperă.
— Regretaţi că v-aţi legat soarta de pământ? E o muncă grea…
— De obicei, oamenii nu vorbesc despre munca grea, ci întreabă cum am reuşit să am atâta pământ. Le spun: când voi cumpăraţi lucruri scumpe în casă, o amenajaţi, eu cumpăram pământ. Ca să am ce investi în pământul meu, în 2005 am plecat în Italia şi m-am întors doar peste 6,5 ani. Vă amintiţi programul PARЕ 1+1? Am decis să investesc banii câştigaţi în afacere şi cu ajutorul acestui program să înfiinţez o întreprindere, să cumpăr din Grecia 4 sere. Am pregătit toate documentele, proiectul pentru 400 mii de lei, am plătit 5000 de lei pentru cursuri de instruire, de parcă aş fi avut puţine cunoştinţe, am primit certificat. În ianuarie am fost la cursuri, în martie trebuiau să-mi anunţe rezultatul, dar s-a tărăgănat până în august ca să fiu refuzat. Au spus că în raion, cică, sunt foarte multe sere. Dar, din câte înţeleg acum, e vorba despre altceva. A avut loc o întâlnire şi în decembrie, mi s-a telefonat că le-ar fi rămas finanţe şi puteam primi banii, dar le-am spus că am cheltuit deja banii pe vie. Am contractat un credit, am plantat cu viţă de vie circa 2,3 hectare, nu demult am mai sădit peste un hectar. Pe restul pământului cultiv orz, porumb, floarea-soarelui, cartofi timpurii.
— Cum de reuşiţi?
— Mă aflu în permanenţă în câmp, câte 16-17 ore. De ce? Aşa ne-am obişnuit, mergem conştient spre acesta. Dacă ai sădit un copăcel, lucrările de îngrijire se țin una de alta, nu te poţi opri, trebui să lucrezi şi să tot lucrezi, să atragi forţe suplimentare. La sezon la mine muncesc vreo 13 oameni, în rest – 8.
— Unde sunt fetele dvs. – fiicele şi soţia?
— Cea mare a făcut masteratul în Franţa şi acum lucrează la Cancelaria de Stat din Chişinău, mezina a absolvit colegiul în Italia, acum e în Londra, probabil, va continua studiile acolo. Când m-am întors acasă, soţia şi fiica mai mică au rămas în Italia ca fata să nu fie ruptă încă o dată din loc, de la şcoală, iar acum soţia are posibilitatea să se întoarcă acasă.
— Cu ce vă ocupaţi acum?
— Cu acoperirea viţei tinere cu pământ. Acum sunt soiuri la care iarna îngropi doar o viţă, restul iernează fără a fi acoperite. Şi trăim cu speranţa că totul va fi bine, altfel nu se poate.
