Intenționam să discut cu Tatiana Banari încă pe când ea era directoare a Gimnaziului din satul Buzduganii de Sus, dar – ba una, ba alta – și astăzi vorbim deja cu directoarea adjunctă a Gimnaziului Morenii Noi.
— Cât de apropiat vă este satul Buzduganii de Jos în care locuiți?
— Foarte apropiat. Dacă în satul Brătușeni, raionul Edineț, am trăit doar 15 ani, aici am deja 37, deci de două ori îmi este mai scump și mai apropiat. Aici au crescut copiii mei.
— El are ceva special, caracteristic numai lui?
— Oamenii sunt deosebiți și natura. Când vine cineva la noi, întotdeauna se miră: ce natură aveți, ce aer, alături e Prutul, multă verdeață. Dar păcat de acest sat, el rămâne în urmă la dezvoltare. Aici există doar o grădiniță și un magazin mic.
— Se spune că ați făcut cunoștință cu soțul într-un mod interesant…
— Învățam la Școala Pedagogică din Călărași – a fost exact cu 40 de ani în urmă – și în luna august am fost trimiși la cules mere în sovhozul „Prut”. Trăiam în școala din Valea Mare, ne duceam la dansuri. Iată atunci am făcut cunoștință cu Veaceslav, dar nu am crezut că e ceva serios și am plecat fără să-mi iau rămas bun. În curând el a venit la Călărași, m-a găsit și mi-a spus că este încorporat la armată, chipurile, așteaptă-mă. Am corespondat doi ani, iar după un an de la demobilizare ne-am căsătorit. Am făcut nunta după examenele de stat. Zestrea mea au fost doi saci cu cărți, după ele a venit tatăl lui cu mașina. Apoi, la nuntă, desigur, părinții mei mi-au adus zestre… Partea de nord a republicii se deosebește de aceste locuri. Eu, când am venit prima oară, am fost surprinsă de căsuțele de aici. Dar m-am obișnuit repede, în schimb surorile mele veneau și se mirau, chipurile, cum poți trăi aici, unde-i centrul satului, unde-i spitalul, casa de cultură? Acum 30 de ani am construit aici o casă și ne-am mutat din Buzduganii de Sus.
— Aveți copii?
— Am doi. Fiica este directoare a liceului din Basarabeasca. Fiul trăiește în Australia, unde a plecat pe bază de contract, după absolvirea Universității Agrare. E acolo de 8 ani, lucrează la un complex zootehnic, s-a căsătorit cu o fată din Ucraina, au un băiețel de 3 luni. Nu are de gând să se întoarcă acasă, acolo e o țară de basm, foarte dezvoltată, până la care mai avem mult. Noi nu am fost acolo, dar dorim să plecăm.
— Când ați devenit directoare a gimnaziului din Buzduganii de Sus?
— În 2004, iar în 2014 gimnaziul a fost închis. Despre ce aniversare vorbiți, nici mulțumesc nu mi s-a spus sau să mi se dea un buchet de flori. Nimic, ca și cum nu am lucrat acolo deloc. Apoi timp de un an am fost directoare a grădiniței din Valea Mare, iar acum predau istoria și sunt director adjunct pentru procesul instructiv în Gimnaziul Morenii Noi. E la 7 kilometri de aici. Mulțumesc directorului gimnaziului și primarului din Morenii Noi, ei au negociat și nu avem probleme cu transportul. Istoria? Imi place această disciplină, este interesantă.
— Sperați la o renaștere a școlii din Buzduganii de Sus, cum s-a întâmplat cu liceul din satul Măcărești?
— Acum, în acest sat se naște câte un copil pe an, fiindcă nu are cine naște. Atunci când s-a închis școala – în acel an în ea învățau 100 de elevi – foarte mulți au plecat cu totul. Nu văd prea mari economisiri, în fiecare zi un autobuz mare duce 1 elev la Valea Mare și face două curse spre Ungheni.
— Fiica a mers pe urmele dvs.?
— Așa este, împreună cu soțul ea a lucrat în școala din Buzduganii de Sus, după închiderea ei – la Morenii Noi, dar atunci era problematic să te deplasezi și prietena ei i-a invitat în orașul în care locuia. Ea a plecat, a văzut, i-a plăcut, a participat la concurs și iată că de 5 luni este directoare. Se descurcă. Ea știe cum trebuie să lucreze. Așa că se poate vorbi despre dinastia Banari: mama-soacră e profesoară, ambele nurori ale ei (eu și prietena mea, împreună cu care am învățat – suntem pedagogi), fiul ei, soțul meu, de asemenea predă, și fiica noastră.
— Aveți planuri de viitor?
— Să plecăm și să vedem Australia, dar să trăiesc acolo nu vreau. În general, trăiesc cu speranța că voi face ceea ce-mi place. Speranța este legată de faptul că elevii mei, indiferent de condiții, devin profesori și acest lucru mă bucură. Așa că trebuie să sperăm, să sperăm la mai bine, la faptul că la guvernare vor veni oameni care nu se gândesc la bani, ci la țară. Nu doar să sperăm, ci să facem ceva pentru aceasta.
