Recent Secția Cultură și Turism Ungheni a lansat proiectul socio-cultural „Nunta cea de lată data”, care are drept scop cercetarea și valorificarea obiceiurilor și tradițiilor de nuntă. Spre deosebire de alte localități aceste obiceiuri se mai păstrează în satul Todirești, atâta timp cât generațiile mai în vârstă insistă ca ele să fie păstrate. Discutăm cu Elizaveta Mămăligă, conducătoare artistică la Casa de Cultură Todirești, despre acestea.
— Cum se făceau nunțile în trecut, cum erau acele obiceiuri?
— Din spusele celor mai în vârstă, nunțile în trecut țineau câte 3 zile la noi în sat. Mireasa mergea la casa mirelui cu toată zestrea, care era încărcată în căruță pentru ca satul să vadă cât de gospodină era mama fetei și câtă zestre i-a dat. Dacă nunta nu încăpea într-o casă se făcea în două sau 3 case, pe la vecini. Muzicanții cântau în ograda socrului cel mare, la mireasă ori la mire.
— De aici putem concluziona că vecinii erau uniți, săritori la nevoie când se făcea o nuntă?
— Desigur, erau binevoitori, se ajutau. Înainte în case nu erau podele din lemn sau alte materiale, podelele erau lipite cu lut și lumea juca până sărea lutul de pe jos. După nuntă soacra cea mare sau mică făceau clacă și le ungeau cu lut. Nu era fudulie sau să se discute unul pe altul că nunta a fost bună sau rea. Era lumea de omenie.
— Nunta, de regulă, în trecut avea obiceiuri și tradiții specifice fiecărei localități. Care din ele se mai păstrează în prezent?
— Unele conocării se mai păstreză și în prezent la noi în sat, cum ar fi „Bradul” spus de un vornicel, care urma să scoată nunta afară. La fel se mai păstrează „Jocul găinii” și „Spălatul mânilor”. Iată de exemplu, când mirele mergea să invite nuntașii prin sat era însoțit de 3 vornicei, toți călare pe cai. Caii erau frumos împodobiți, cu covoare pe șa. Mirele împodobit frumos se urca cu un picior pe un scaun și altul pe mâna tatălui, care îl ajuta să se urce pe cal. Se mergea cu poftitul pe la rude, dar dacă întâlnea pe cineva din sat pe drum, la fel era invitat la nuntă.
— Dar mireasa cum era pregătită pentru a merge cu poftitul la nuntă prin sat?
— Mireasa era împodobită de druște, era însoțită de multe druște. Chiar eu am avut 30 de druște la nunta mea. Pentru mireasă era pregătit un vin special, care era încălzit și se punea zahăr în el, iar sticla era legată cu busuioc și fundă roșie. Vornicica de onoare avea pregătit un vin pipărat pentru vornicei. Atunci când se întâlneau druștele cu vorniceii se serveau în formă de glumă. După ce se întorceau acasă, mireasa strica sticla de vin de un par și dacă cioburile erau mășcate se presupunea că acelei familii nu prea îi va merge în viață, iar dacă cioburile se făceau țăndări, însemna că tot răul s-a stricat și familiei aceleia îi va merge mai bine.
— Chiar dacă oamenii o duceau mai greu nunta ținea 3 zile, cum le reușea?
— Totul era mai simplu, cu câteva feluri de mâncare, făcute de gospodine. După nuntă, a doua zi nuntașii erau chemați la zeamă, unde la fel dăruia care și ce putea, iar la o săptămâna la mireasă se da din nou o petrecere ce se numea „Calea mânzului”, la care veneau rudele sau vecinii care n-au fost la nuntă. Se dăruiau cadouri și mici ajutoare pentru tânăra familie, cum ar fi veselă, păsări sau animale.
— Din câte cunoaștem nunțile se făceau în corturi.
— Se făceau corturi în grădină sau în curte la care bărbații munceau câteva zile, iar mai apoi fetele mari le împodobeau cu covoare, prosop și icoană. Scaunele, mesele, vesela se aduna din sat de la vecini. După nuntă mai era un obicei, se jucau pestelcele, adică șorțurile cu care erau legate gospodinele, ceea ce era ca o recompensă pentru că au pregătit bucatele. Pregătirile de nuntă durau câte o săptămână. Se coceau cuptoare de pâine, biscuiți, colaci pentru nănași.
— Nunta era un șir de obiceiuri și tradiții, care, din câte înțeleg, se respectau cu strictețe.
— Așa era, căci un obicei era și jucatul pernuței miresei. Dacă fata era cuminte, la locul ei, pernuța era legată cu fundă roșie, dacă nu era așa, pernuța era legată cu fundă de altă culoare.
— Cât de binevenite sunt aceste obiceiuri și dacă am mai putea să le reîntoarcem?
— Sunt foarte binevenite. Dacă am mai putea să le reîntoarcem, căci aceasta este cartea noastră de identitate. Dacă mai pierdem din obiceiuri, din tradiții, ne pierdem ca neam. Ar fi bine să ne încadrăm cu toții în acestă muncă de cercetare și valorificare a lor pentru a fi noi înșine, pentru a fi valoroși prin zestrea noastră strămoșească.
