De ani de zile tot mi-e dat să aud aceeași replică, în forme mai dure sau mai voalate, de la oameni de diferite vârste și ocupații: „Eu muncesc, eu trag, eu duc greul. Restul stau. Taie frunză la câini. Se încălzesc la soare, de parcă ar fi într-o vacanță continuă.”
Această percepție – că unii trudesc până la epuizare, iar alții „fac umbră pământului degeaba” – pare să se fi instalat adânc în mentalitatea noastră colectivă. Și ne macină. Nu doar la nivel personal, ci și ca societate. Poate tocmai pentru că nu ne respectăm munca unii altora, nu mai funcționează statul acesta. Poate de aici vine și neîncrederea, și resemnarea, și cinismul care se tot adună în noi.
Am ajuns să judecăm efortul altuia prin prisma propriei oboseli. Spre exemplu, dacă noi ne trezim la ora 5 dimineața să mergem la muncă, atunci ne enervează instinctiv vecinul care iese la plimbare la 10. Nu mai stăm să ne gândim ce muncește el, când și cum. Pentru noi e clar: noi muncim „cu adevărat”, el/ea/voi, ei/ele „nu fac/e nimic”. În această ecuație, fiecare dintre noi se simte nedreptățit, superior moral și, mai ales, epuizat.
Dar hai să ne întrebăm: chiar știm ce face cu adevărat celălalt? Știm dacă acel „leneș” nu muncește de fapt noaptea, ori îngrijește un părinte bolnav, ori trage de el în tăcere printr-o depresie grea? Sau, poate, chiar e mai norocos, și a găsit un echilibru pe care noi nu-l avem. Îl face asta mai puțin demn de respect?
Suntem un popor muncitor, dar și un popor judecător. Ne place să muncim, dar parcă ne place și mai mult să ne comparăm. Și în loc să recunoaștem diversitatea muncii – fizică, intelectuală, vizibilă, invizibilă – ne grăbim să punem etichete: „acesta e leneș”, „acesta e bugetar și n-are treabă”, „acesta ia bani pe nimic”. Între timp, uităm un lucru important niciun stat nu poate funcționa sănătos fără respect reciproc între cetățeni. Și mai ales, fără respect față de munca fiecăruia.
O țară sănătoasă este una în care munca este văzută nu doar ca o obligație, ci ca o formă de contribuție. Fie că ești profesor, jurnalist, muncitor la drumuri, artist, lucrător social sau curier – munca ta contează. Contează mai ales când e făcută cu seriozitate. Problema nu e că unii muncesc mai mult și alții mai puțin, ci că nu avem încredere unii în ceilalți. Că am ajuns să credem că cineva, undeva, profită mereu pe spatele nostru.
Dar mai e ceva. Mulți dintre cei care „trag” nu o fac doar din responsabilitate, ci și din frică: frica de sărăcie, frica de eșec, frica de a nu fi judecați. Și poate că e nevoie nu doar să muncim, ci să învățăm să trăim. Să ne luăm pauze fără vină, să ne bucurăm de soare fără să ne simțim leneși. Pentru că a te odihni nu e o rușine. A te respecta pe tine și pe ceilalți nu e o slăbiciune.
Statul nu e un abstract. Statul suntem noi. Și nu vom reuși să construim o societate mai bună doar muncind până la epuizare, ci învățând să vedem valoarea și în ceea ce face celălalt. Adevărata solidaritate începe atunci când ne recunoaștem reciproc efortul – chiar și când el arată diferit de al nostru.
Poate n-ar fi rău, de azi, să începem să ne uităm altfel unii la alții. Cu mai puțină suspiciune și cu mai multă empatie. Poate așa vom reuși, încet-încet, să reparăm nu doar relațiile dintre noi, ci și statul care pare să nu mai funcționeze. Și poate, într-o zi, nu vom mai simți nevoia să spunem: „Eu muncesc, restul stau.” Ci vom putea spune, împăcați: „Toți contribuim. Fiecare cum poate. Și e bine așa”.
