Azi stăm de vorbă cu Maria Odainic, învăţătoare la Gimnaziul Cioropcani, care munceşte cu copiii mai bine de 40 de ani.
— Cioropcaniul e satul dvs. natal?
— Da, aici m-am născut, toată viaţa mea e legată de acest sat. Mama şi tata au venit din regiunea Cernăuţi, Ucraina. Din păcate, nu ştiu ce i-a determinat să facă acest pas, iar pe bunei şi străbunei în genere nu-i ţin minte.
— Lucraţi în clasele primare?
— Am lucrat şi la grădiniţă, şi la şcoală, pot spune că toată viaţa am dedicat-o copiilor. După ce am absolvit şcoala, am început să lucrez instructoare de pionieri în şcoala din satul Bulhac, făceam zilnic câte 6 kilometri încolo şi înapoi. Am lucrat un an, apoi s-a întâmplat aşa că la institut n-am putut să mă duc, de aceea am absolvit şcoala pedagogică din Soroca. Când s-a închis şcoala din Bulhac, am trecut la grădiniţa de copii din satul natal, ce-i drept, a fost închisă şi ea. Mi se pare că era prin 1997. După aceasta am trecut la şcoală, am lucrat cu grupa pregătitoare, apoi la clasele primare. Acum am o grupă de copii cu nevoi speciale.
— În sat nu a mai fost grădiniţă de copii?
— Vreo 16 ani. S-a deschis cu doi ani în urmă. Pe vremuri, la noi era cea mai bună grădiniţă, o clădire-tip frumoasă, dar din ea au rămas doar pereţii.
— Copiii de la grădiniţă se deosebesc de cei de la şcoala primară?
— N-aş spune, ei sunt sinceri şi dacă au încredere în tine, îţi povestesc tot ce se face în familie, cine cu ce se ocupă, despre aceasta nici nu trebuie să întrebi.
— Dar dacă facem o comparaţie dintre copiii anilor ‘70 şi cei de azi?
— Nu ştiu cum e în oraş, dar la sat, vreau să spun, nu e uşor, pentru că prea puţini părinţi au posibilitatea să se ocupe cu copiii, să-i pregătească de şcoală. Mai înainte copiii doreau să înveţe, erau interesaţi de carte, de lectură, iar acum cititul e o problemă, doar mulţi însuşesc calculatorul înainte de a învăţa literele. Apropo, în trecut şi poveştile, şi filmele în desen animat erau altfel, mai bune, educative, cele de azi nici nu pot fi comparate cu ele. Dar ce desene sunt acum în cărţi – odată le-am privit cu atenţie împreună cu nepotul.
— Câţi copii aveţi?
— Am doi feciori, unul e în Ungheni, altul – aici, în sat, împreună cu mine.
— În sat acum e mai greu?
— Nu e mai greu, ci e foarte greu, deşi se spune că în sat poţi avea legume, fructe. Dar dacă e o vară ca cea curentă? Depui o muncă uriaşă, dar nu ai nimic în loc. În ultima vreme în genere ba toarnă cu găleata, ba arde soarele. În plus, în sat nu este de lucru, să faci naveta costă scump, jumătate din salariu trebuie să-l dai pe drum. Uneori nu-mi vine a crede că e satul nostru, în care cândva oamenii bulucuri se duceau la lucru, iar acum, dimineaţa, cu greu întâlneşti vreo 10. E regretabil, dar satul moare. Numai pe uliţa noastră sunt 25 de case pustii. Mă doare sufletul, fiindcă am avut grădiniţă de copii, casă de cultură, şcoală… Teamă mi-i că şi şcoala nu are viitor.
— Cu ce trăiţi acum?
— Toată viaţa am trăit prin copii şi pentru copii, inclusiv pentru ai mei, ca acum. În fiecare zi îl rog pe Dumnezeu, ca ei să aibă un viitor cât de cât, să nu se dea bătuţi, ca să nu fie nevoiţi, în viaţă, să se zbată ca peştele pe uscat. Doar pentru o mamă principalul e să fie totul bine la copii, să fie împliniţi, fericiţi, atunci şi nouă ne trec bolile, pe suflet e mai uşor, viaţa e alta. Afară de asta, înainte trăiam cu speranţa că lor le va fi mai uşor decât nouă, iar acum şi lor le este greu, chiar mai greu decât ne-a fost nouă. Eu primeam 80 de ruble şi ne ajungea cumva să construim casa, de hrană, iar acum 3000 de lei nu ne ajung pentru servicii şi medicamente.
— Cum aţi întâmpinat prima zi de şcoală?
— Cu bucurie. Că am această posibilitate, că mai trăiesc, că mai pot lucra. Doar când eşti cu copiii, uiţi de toate.
