Cea mai actuală temă a fost, este și rămâne a fi tema tineretului, a celui studios, cei pe mâinile cărora rămâne Țara. Din ziua când ne naștem murim în fiecare zi cu zi și este necesar-vital să lăsăm urme în huma acestui pământ din care am venit și în care ne-ntoarcem. Aceștia sunt copiii și nepoții noștri, unii frecventează grădinițele, unii sunt elevi de liceu, alți sunt la facultate și o bună parte sunt încadrați în diverse activități, muncesc, cum se mai spune pe la noi, pentru a scoate Țara din ruine. Aici nu exagerez de loc, merităm ceea ce avem, iar pentru a schimba lucrurile din binișor în bine iar lucrul este bine știut că acolo unde e bine este loc și de mai bine. Avem nevoie de reforme și de niște conducători care să aibă un țel și un scop bine definite, de reforme, poate că pentru început drastice, dar care să dea roade și Omul să se simtă împlinit la el acasă. Democrația, fiecare a înțeles-o în felul lui, unii că li se permite orice și cei mai puțini că este de lucru și drepturile se transformă în obligațiuni.
Mai este și un procent bunicel de tineret care pleacă după hotarele acestei Țări, de unde se întorc… îi numeri pe degete. Fiecare caută un loc mai cald și mai bine plătit, unde să poată duce un trai mai decent, unii își câștigă un ban ca să-și achite contractul la facultate, la alții părinții muncesc și le achită toate cheltuielile, unii se plimbă în limuzine luxoase, alții cu bicicleta, unii vin la ore cu taxiul, alții cu transportul public și o parte mai mică vin pe jos, fac parte din ultima categorie. În timpul mersului pe jos observ atâtea lucruri frumoase pe care cei din mașină… doar în treacăt. Eu am timp să mă opresc să discut cu un pom, cu un fir de iarbă și până la urmă cu mine însumi, să mă aud și să mă bucur de peisajul care mă înconjoară. O parte din tineretul studios locuiesc prin căminele studențești, cei mai avuți, dar și cei care n-au apucat un loc în cămin, locuiesc la gazdă. Gazdele sunt scumpe și unii tineri lucrează vara prin baruri, cafenele ca să mai adune un ban. La unii părinții sunt în vârstă și o duc, la prețurile de astăzi, greu de tot, cunosc tineri care reușesc peste tot, dar mai există și partea inversă a medaliei. Mai există și tineri la care nu le prea arde de carte. Unii reușesc să facă și două facultăți, alții cum finisează nouă clase își găsesc cât de cât un loc de lucru, unde au nevoie mai mult de mușchi și mai puțină minte și cu asta își încheie cariera, unii muncesc cu capul, alții cu lopata, vreau să subliniez că orice lucru nu este rușinos, dar dacă mai ai și carte ai de unde alege.
Duminică am fost invitat de o colegă șa o cafea, câteva zile în urmă își sărbătorise ziua naștere și ca niște buni prieteni ne-am întâlnit într-un local din inima urbei, n-o să-i fac reclamă, dar era răcoare, încăperea mi-a amintit de stilul minimalist, unde nimic nu te încurcă să savurezi din ultima lună de vară de după sticla geamului. O muzică meditativă, dispunea la un moment poetic și în direcția aceasta a și derulat discuția noastră. Chelnerița care s-a apropiat de noi ne-a salutat cu un zâmbet pe buze și ne-a întrebat ce-am dori să servim? Pentru început o cafea și o bere, au durat cel mult două minute și le-am avut pe masă, berea rece și cafeaua fierbinte. Tocmai ce le trebuia la doi poeți ungheneni pentru a canaliza discuția în albia firească a bunei dispoziții, muzica completa de minune acest tablou plin de divinitate.
CAFEA CU LAPTE,
BERE ȘI TACLALE
Autor:
Victor COBZAC (VicCo)
Doi la o masă-și spun…
povești din viață,
O atmosferă caldă și plăcută.
Povești la gura sobei,
Pe val de muzică se plimbă
așteptarea,
Iar după geam…
parcă se-aude marea
Cum mângâie, ca o femeie,
i-ma-gi-nar, nisipul plajei.
Pe înserate… fără urme,
Le-a șters o mână nevăzută
Ca de pe tabla de la școală,
Unul din ei i-a trecut pragul,
Acum… Liceul „Eminescu”.
Cei doi… discută și discută,
Iar marea… doarme…
dez-bră-ca-tă,
Cu capu-n poalele naturii.
Sosește ora despărțirii,
taxiul e chemat la scară.
În trei minute-a și sosit,
În zece-ajuns
la poarta neagră,
Pe ea… o pană… de-se-na-tă,
Poeții știu să lase urme,
Pe unde vin, de unde pleacă.
Poeții știu să se-ntâlnească,
Iar întâlnirea s-o descrie…
Pe albul foii de hârtie
în culori de curcubeu.
Poeții știu să rătăcească,
Prin amintiri cu pana-n mână,
Ca peste-un câmp…
imens… cu flori,
Poeții știu cum să rămână
Pe unde trec… ne-muritori…
ca nimeni… alții.
29.07.2023
Drepturi
de autor rezervate.
Domnișoara, acest fapt l-am aflat a doua zi, datorită unei întâmplări despre care și scriu aceste rânduri, făcea parte tocmai din pătura tineretului studios, la fel ca și celelalte trei domnișoare care își știau de minune meseria, dar toate lucrurile bune au și un sfârșit. Am achitat consumația și peste câteva minute un taxi era dat la scară. N-a durat mult și m-am pomenit acasă, cu o dispoziție pe care nu mi-o putea strica nimeni. Mi-am schimbat hainele și abia atunci mi-am amintit că-i promisesem colegei să o servesc și cu înghețată, am uitat. Bag mâna în buzunarul unde aveam banii și văd că lipsesc. Versiuni mai multe, dar cum nu sunt o persoană care să se întristeze de la nimicuri, mi-am zis că a doua zi o să trec pe la acel local și o să întreb dacă n-au găsit ceia ce eu am pierdut în timp ce mi-am scos telefonul mobil din același buzunar unde erau bane. M-am așezat la calculator și am scris poezia de mai sus, pe care sper că deja ați citit-o și va picat balsam pe suflet.
A doua zi a început cu o ploaie torențială, a ploua și toată noaptea, dar aveam mai multe treburi în oraș și am hotărât să trec și pe la localul unde unde-mi risipisem banii. Din fericire, erau fetele din schimbul de ieri, era și domnișoara care ne deservise și la întrebarea dacă nu cumva a găsit la masa unde am stat niște bani. Ce credeți că mi-a răspuns? Da! De fapt banii i-a găsit altcineva care se așezase la aceiași masă, dar imediat i-a întors iar ea i-a pus într-o carte și acum trebuie să contacteze patronul acestul local și mi-i întoarce. Mi-a zâmbit cu același zâmbet timid care de data asta părea de pe icoană. I-am mulțumit și am plecat să-mi rezolv problemele, la întoarcere am hotărât să mai trec odată pe la acel local și să aflu mai multe despre această domnișoară cu zâmbet de o sută de carate. Ne-am așezat pe câteva secunde, dar am reușit să aflu mai multe. În primul rând că o cheamă Ina Ciubotaru și că locuiește în sectorul Dănuțeni, în al doilea rând că e studentă prin corespondență la Facultatea de drept la USM, dacă nu mă înșală auzul și că lucrează chelner pentru a nu pune pe umerii părinților acei 5000 de lei anual pentru contract. Am discutat și inima îmi radia de bucurie și fericire, atâta timp cât mai există tineri de calibrul Inei Ciubotaru, nimic nu e pierdut și Țara rămâne pe mâini bune. În timpul scurtei noastre discuții Ina roșea și zâmbea deopotrivă, era plină de emoții iar eu… bucuros că mi-am mai făcut un prieten adevărat la Ungheni, orașul copilăriei mele, unde m-am întors după ani de pribegie ca să pun și eu umărul alături de Ina pentru al face mai frumos, mai atractiv, să lăsăm împreună urme adânci prin fapte frumoase și demne de a fi repetate.
Tineretul de ieri,
de azi și de mâine,
Țara are cu ce se mândri:
Zâmbet cald…
ca o rază de Soare,
Sunt deștepți și frumoși,
pe-o sprânceană,
Toți urmași…
de-a lui Ștefan
cel Mare!
Clipei știu
cum să-i dea strălucire,
Neclintiți ca strămoșii,
stejari,
Verticali și pe vânt,
și pe ploaie,
Cu credință în ziua
de mâine,
Nu-s furtuni…
ce-ar putea
să-i îndoaie!
