Faptele, oamenii, momentele-cheie sunt așezate sunb lupă și lăsate la judecata istoriei de către Martyn Whittock în cartea „O istorie secretă: statul polițienesc al Rusiei Sovietice”. O cronologie revelatoare a renumelui sângeros al Rusiei sec. XX, o radiografie a modului în care un stat, susținut din umbră, devine arogant și mândru pentru crimele sale.
Totul a început cu nevoia de control a bolșevicilor lui Lenin, preluând puterea în urma loviturii de stat, noiembrie 1917. Răsturnarea situației se putea întâmpla oricând, așa că noii lideri ruși și-au creat propriul instrument de infiltrare și anihilare a potențialilor dușmani: poliția secretă. S-a numit la început CEKA – și ei sunt cei care au stabilit regulile jocului pentru aproape un secol. Erau cei îmbrăcați în haine lungi, de piele cu privirea ascunsă, dar totdeauna arogantă, cei care făceau așa-zisele „liste de dușmani ai poporului”.
Poliția secretă a Rusiei este cea care stă în spatele termenului care și astăzi îngrozește – „Teroarea roșie”, care a debutat cu asasinarea familiei imperiale Romanov. „Teroarea și represiunea variază în intensitate, fără să cunoască întreruperi. În schimb, ele prindeau rădăcini acolo, în ADN-ul statului sovietic. „Teroarea roșie” a avut date de debut și încheieri oficiale, dar în realitate, ea a devenit un mod de viață pentru partid, în general, și pentru CEKA, în particular”, scrie Martyn Whittock.
Prerogativele poliției secrete au devenit, odată cu războiul civil (1918-1922), de o cruzime extremă. „Împușcă pe loc, fără judecată, orice cetățean care refuză să-și spună numele”, așa suna ordinul cu Nr. 177 al lui Tuhacevski. Primind în jurisdicție, Lagările de Nord sau Solovki, lacurile în care tortura și teroarea s-au născut pentru a fi mai târziu definitorii pentru regimul sovietic.
Drumul către KGB a poliției secrete este punctat cu perioada stalinistă – deportările, foamentea, colectivizarea. Anii în care au urmat fărădelegile în urma teroarei, istoria le-a catalogat ca genocid. Doar în perioada 1937-1938, peste 8 milioane de oameni au murit prin împușcare sau au fost trimiși la moarte în Gulag.
Gulagul a atins cea mai mare populație în 1950, când deținea un total de 2.561.357 de prizonieri. Aproape la fel de mulți trăiau într-un exil permanent (deportările), sub supravegherea oraganelor de securitate.
Pasul hotărâtor către celebrul KGB a fost în timpul celui de-al doilea război mondial (1939-1945), când nicio moarte nu era moarte cu adevărat până nu era pecetluită de către Poliția Secretă. Dar longevivul KGB a fost înființat în 1954, reputația poliției secrete îi precedase și a devenit, în scurt timp, pentru tot Blocul de Est (Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Albania). Șirul represiunii a continuat, adăugându-se așa numita, perioada epurărilor. Chiar și pe timpul lui Brejnev și nu numai, se regăsesc accentuat în securitate „utilizarea poliției secrete rămânea o trăsătură – cheie a politicii partidului”, menționează autorul.
Cu toate că KGB-ul a luptat, cu toate armele (de pe timpul lui Andropov) pentru supravețuirea Uniunii Sovietice, nu i-a putut controla implozia (prăbușirea) din 1989-1990. singura variantă a fost asigurarea prorpiei supravețuiri. Denumirile s-au schimbat, însă metehnele nu. Puterea de la sovietici a fost transferată la oligarhi, iar șef al statului a devenit un fost locotenent-colonel KGB.
„Ceciștii” au devenit „eroi”, data de 20 decembrie 1917 este „Ziua membrilor serviciilor de securitate”. În 2017, la centenarul de la înființarea CEKA, au fost lăudate public organele de securitate pentru „demnitatea și onestitatea lor”, membrii ei „fiind întotdeauna adevărați slujitori ai statului”. Cuvântul „întotdeauna” subliniază continuitatea din timpurile sovietice. Deci se verifică zicala că „omul este un lup pentru om”, după cum menționează în cartea sa „ Surghiunul” Elena Șoimu-Postolachi.
Oare acolo vrea să ne ducă cohorta de candidați la alegerile prezidențiale din acest an și susținătorii lor, subtil și unii așa-ziși europeni?
Este oare măsura simțului și al realității de azi?
Sursa: „O poveste sângeroasă a represiunii și terorii”. Historia, nr. 227 din 2020.
