Tatiana Golimaz Gotonoaga e o moldoveancă cu origini din Curtoaia, stabilită de ceva ani în Italia. Scrie poezie și cochetează și cu proza.
Despre sat și părinți
Am avut norocul și fericirea de a mă naște într-un sat foarte pitoresc din inima Moldovei. Satul Curtoaia, raionul Ungheni. Un sat cu oameni gospodari, frumoși, cuminți, plini de valori, cu datini, obiceiuri și săritori la nevoie. Sunt al doilea copil din cei șase ai părinților Ana și Ștefan Golimaz. Am crescut în brațele lor ca un fir de salcie, după care am plecat în lumea mare, prinzând rădăcini pe meleaguri străine. Ei ne-au cultivat în suflet credința față de Dumnezeu, dragostea, smerenia, munca, iertarea, perseverența și totodată frumosul. Lor le datorez cel mai mult din lumea asta și pe această cale aș vrea să le mulțumesc din suflet pentru toată răbdarea și dragostea cu care ne-au crescut pe fiecare în parte. Necătând faptului că ei au fost toată viața oameni simpli și au muncit cu trudă pământul, s-au stăruit din răsputeri să ne trimită pe fiecare copil în parte la studii. După cum spunea tata ,,Să vă câștigați pâinea mai ușor.” Tot ei ne-au învățat să fim oameni printre oameni. Să lăsăm în urma noastră mereu ceva bun. Știu că vor citi printre lacrimi acet interviu. Sunt mămica a doi copii frumoși și deosebiți, soție, soră, cumnată, prietenă, om în societate ca toți noi alții, care facem umbră pe acest pământ.
— Te-am cunoscut datorită facebook-ului, are şi partea frumoasă această platformă de comunicare. Mi-au plăcut din prima versurile tale, deşi eu nu sunt o împătimită a versului, dintotdeauna mi-a plăcut proza. Unde şi cum a început frumoasa relaţie a Tatianei Golimaz Gotonoaga cu versul, în general cu arta scrisului?
— Aș spune chiar de pe băncile școlii din sat, deoarece acolo am avut cei mai buni dascăli, care au știut să ne hrănească sufletele cu arta frumosului, dnele Eugenia Bodrug, care mi-a fost și prima învățătoare; Olga Puiu, profesoară de muzică și limbă rusă; Maria Chitoroagă, profesoară de limba și literatura română și diriginta noastră și toți ceilalți scumpi învățători. Acolo din primii ani de școală am învățat să fim actori, pregătindu-ne de diverse concerte, serate la care părinții și chiar sătenii erau cei mai fideli spectatori.
— În versurile tale dominant e dorul de casă şi descrii o copilărie idilică aproape. În ce fel consideri că te-a format ca personalitate satul Curtoaia de pe Valea Culei?
— Fiecare sat este ca o familie mai mare și are o mare importanță în formarea fiecărui om în parte. Deoarece nu doar din familie ai cei șapte ani de acasă, dar și din comunitatea din care vii. Satul pentru mine este un loc în care mă întorc cu mare drag de fiecare dată când am posibilitatea, fie cu prezența, fie cu gândul, fie prin intermediul internetului. Acolo mă regăsesc copil, fiică, elevă, om la propriu și la figurat. Mă simt ca un copac de salcie, indiferent unde nu m-aș afla îmi plec capul spre rădăcină, nu uit de unde am pornit.
— Cine ţi-a citit prima poezie? Care a fost reacţia? Te-a făcut să continui pe acest drum?
— Prima poezie am scris-o pe băncile școlii. Dacă îmi amintesc bine a fost profesoara de fizică dna Vera Iustin, care „m-a prins scriind în timpul orei”. A citit atent poezia și punând caietul pe bancă mi-a spus: ,, Sper că într-o bună zi ai să reușești să scrii o carte”. După care primii cititori au fost colegii de clasă, atunci erau mai mult poezii de dragoste, natură, mamă, diverse, dar care, din păcate, nu le mai am. Am reânceput să scriu poezie prin anul 2015 când eram însărcinată cu fetița, fiind departe de familie, de părinți, de țară, de sat, de meleagurile natale am început să scriu și am simțit cum mi se ușurează sufletul. Am văzut că Dumnezeu îmi umple acel gol din suflet cu versuri, cu gânduri și îmi este un pic mai ușor. Ce m-a făcut să continui pe acest drum? Nu știu. Îmi dau seama că nu este de la mine, e un dar al lui Dumnezeu și ceea ce ne-a dăruit El trebuie să meargă mai departe. E ca o semință ce ar trebui pusă în pământ să crească și să rodească în sufletele celor ce vor citi. Eu de multe ori mă întreb ce lăsăm urmașilor noștri, deoarece noi am găsit mult mai mult decât lăsăm. Aș spune că fiecare putem lăsa o veșnicie ce ar trebui să o semănăm după noi. Ea, veșnicia, e o clipă pierdută în infinitatea timpului.
— Ce îi datorezi poeziei, prozei?
— Timp, dor, ușurință, amintiri, emoții lăsate într-un colț al sufletului, gânduri neexprimate, iertare, rugăciune, datini, obiceiuri. Mă simt datoare atunci când nu reușesc să mă împărtășesc cu ele și le las într-un ungher al gândurilor nescrise.
— Ce ar fi viaţa Tatianei Golimaz Gotonoaga fără poezie, în genere fără arta scrisului?
— Ar fi o foaie albă pe care sufletul ei ar căuta rânduri de cuvinte, unde să își facă culcuș și nu găsește nimic decât un gol mare și imens….
— Tatiana Golimaz Gotonoaga a scos la tipar vreo carte cu poeziile scrise de dânsa?
— Până în momentul de față nu am reușit încă. Nu pot preciza o dată fixă, dar sper cât mai curând posibil. Lucrez la acest lucru.
— O ultimă întrebare – mai are nevoie această lume de frumos, de poezie?
— Mda, e o întrebare cam delicată. Când nu se va mai scrie cuvântul, atunci consider că l-am pierdut pe Dumnezeu. Dar dacă îl pierdem pe Dumnezeu, suntem pierduți și noi ca oameni, creație, frumos. Eu aș spune că suntem mai săraci ca străbunii noștri, deoarece ei știau rugăciuni, cântece, povești, istorii, chiar de mulți din ei nu aveau carte, așa ca noi. Se întâlneau la biserică, horă, șezători, clacă, iarmaroc și se petreceau într-un mod frumos. Învățau unul de la altul prin auzite și continuau să spună cele știute, auzite și altora, neavând caiete, creioane, cărți. În schimb, astăzi avem de toate și ne plângem că nu avem timp, eu aș spune că nu avem voința lor. Nu mai semănăm valori, nu mai avem cultură. Am impresia că ne pierdem încetul cu încetul.
