E seară. În camera de alături se aude cum mama vorbește ceva cu Emma. Bunicii sunt afară. În camera copiilor, cea cu multe jucării, pe masă stă telefonul mamei. Amelia înhață repede telefonul și glisează rapid pe ecranul cu multe iconițe colorate. Până dă de iconița de culoare albastră cu o literă albă pe ea. Este! Caută pe ecran cu degețelul și deschide imaginea cu fața atât de cunoscută. Da, a reușit! Se aude sunetul de apel. Acuș o să-i răspundă cel cu care vrea să vorbească și căruia o să-i spună tot ce a făcut astăzi. Apoi o să vină și Emma cu mami să vorbească. Dar mai întâi o să-i vorbească ea. Amelia are aproape doi ani. Ea stă cu mama și sora mai mare acasă, la bunici, în Republica Moldova. În fiecare seară Amelia îl sună pe tata. El este în Irlanda.
Elena și Mihail Scafari s-au căsătorit în 2017. Cei doi au copilărit împreună, au fost vecini de-o viață în satul Cățeleni, de lângă Leușeni. „Abia după 20 de ani de cunoștință am început să fim împreună, câte un pic. Eu eram la facultate la Iași, în România, dar el cu tatăl lui erau în Irlanda. Patru ani ne-am întâlnit, iar în 2017 ne-am căsătorit”, povestește Elena. „Până la căsătorie nu am planificat să avem copii, dar s-a întâmplat să rămân însărcinată”. După ce a intrat în concediul de maternitate, a plecat și ea în Irlanda. „Ne-am gândit la un viitor mai bun pentru copilul nostru. Atunci mă gândeam la unul, nu la doi.”, mai spune Elena. După ce a născut-o pe Emma la Dublin, Elena nu a venit acasă la mama, deși recunoaște că i-a fost greu. „Am rămas în Irlanda, pentru că erau controale și erau vaccinurile pentru copil. Dar îmi era greu”, își amintește ea. Pe Emma a născut-o în ianuarie, i-a făcut actele și vara au venit pentru o lună în Moldova. Atunci a aflat că e însărcinată cu cel de-al doilea copil, pe care l-a născut tot în Irlanda. „Mereu am vrut să crească copii lângă mama și lângă tata. Chiar dacă mi-a fost greu, am luptat să fim o familie”. Soțul i-a fost mereu alături, inclusiv la nașterea celor două fete: Emma și Amelia.
De la „generația Skype” la „generația Messenger”
Fenomenul migrației din Republica Moldova a luat amploare la sfârșitul anilor ’90. La început, oamenii, în căutarea unui câștig decent, luau calea spre Est. Ulterior, la începutul anilor 2000, cu ajutorul pașapoartelor românești, își găseau un loc mai bun sub soare în țările Europei Centrale și de Vest. Iar odată cu liberalizarea regimului de vize cu UE, migrația cetățenilor noștri peste hotare, probabil, a atins apogeul. Astfel încât astăzi putem să spunem cu certitudine că în Republica Moldova nu există o familie în care să nu existe rude stabilite peste hotare. Și dacă primul val, la capitolul comunicare cu cei rămași aici, ar putea fi numit „generația Skype”, atunci probabil actualului val mai degrabă i s-ar potrivi „generația Messenger”. Acolo, pe aplicația de mesagerie de la Facebook se regăsesc cei despărțiți de mii de kilometri.
În vara anului curent, când pandemia trecuse de primul val, Elena a decis să se revină acasă, la părinți, pentru o perioadă mai lungă. Astfel, Mihail, sau Mișa, cum i se mai zice în familie, a rămas în Irlanda, iar Elena cu cele două fetițe au revenit acasă la părinți. De aproape jumătate de an Mișa a devenit tată prin messenger.
„Și mâncarea acasă e mult mai bună”
„Când Elena mi-a spus că se întoarce acasă, am fost foarte de acord” cu ea, spune Mișa. „Am luat împreună decizia ca Elena și fetițele să stea pe o perioadă mai lungă de timp în Moldova. Cum cresc copiii acasă, nu cresc nicăieri. Aici, în Irlanda, stăteau mai mult în casă, se plimbau ele pe afară, se mai jucau cu alți copii, dar nu ca acasă. Acasă sunt bunicii, mănâncă fructe și legume, aleargă prin casă și pe afară, se joacă cu mâța și cu câinele”. Mișa este convins că în Moldova fetele lui o să fie și mai sănătoase. „Aici cum bătea oleacă vântul, îndată tușeau sau răceau. Noi dacă am fost crescuți la țară, am fost crescuți altfel, mult mai sănătoși. Și mâncarea acasă e mult mai bună. Aici mâncarea nu are gustul natural ca mâncarea de acasă”.
Totuși, în momentul când și-a văzut soția urcând treptele trapei de avion, nu și-a putut stăpâni emoțiile. „Cât erau aici, vorbeam liniștit despre ziua plecării. Totul era parcă ok, dar când am ajuns în ultima secundă și am înțeles: «uite, gata, se duc,» parcă am simțit ceva în piept”, își amintește Mișa. Casa din Irlanda îl aștepta liniștită și tăcută, cu jucăriile fetelor rămase prin cameră. Le-a simțit lipsa imediat și spune că de atunci zilele lui au decurs monton și previzibil. „Vii acasă și nu te așteaptă nimeni. Nimeni nu-ți mai râde, nimeni nu-ți mai bate la ușă când te vede. E o stare neobișnuită. Cum lași patul așa îl găsești, cum lași lucrurile așa le găsești. Și e liniște”, spune Mișa.
„Pentru copiii până la 3 ani efectele imediate nu sunt atât de vizibile”
Psihologa Adriana Boros, fondatoarea Clubul părinților conștienți, spune că atunci când un părinte este la distanță și nu este prezent fizic în viața copiilor, efectele se resimt atât pe termen scurt, cât și pe termen lung și ele variază în funcție de vârsta copiilor. „Pentru copiii până la 3 ani efectele imediate nu sunt atât de vizibile pentru că persoana de referință este părintele mai prezent în viața copilului. Acesta poate să satisfacă cele mai importante și necesare nevoi de dezvoltare ale copilului”, povestește specialista.
„După vârsta de 3 ani, când copilul intră în etapa autocunoașterii și perceperii de sine, copilul începe să resimtă absența părintelui. De ce? Pentru că ei învață prin imitare și prin modelare. Copilul observă lumea din jurul lui, își formează repere și viziuni despre cum funcționează lumea. Fetele se uită la tată și își formează o imagine internă despre cum sunt bărbații, băieții se uită la tați și învață despre masculinitate. La aceste vârste fragede noi ne formăm modelul de relaționare, învățăm paternuri de comunicare și ne căutăm pe noi prin modul în care se comportă și acționează personale de referință din viața noastră. Cu cât copiii sunt mai mari, cu atât efectele imediate sunt mai vizibile. Lumea copiilor este diferită de realitatea pe care noi adulții o percepem și anumite lucruri care pentru noi sunt evidente și logice, pentru ei nu au sens și nici nu se pot raporta la ele. Copiii percep lumea în primul rând prin emoțiile lor și resimt evenimentele din viața lor la nivel emoțional. De obicei plecarea unui părinte este percepută ca o formă de abandon. Pentru copii explicațiile noastre raționale nu au sens logic. Pentru că ei trăiesc în prezent, în emoția de acum și pentru ei nu contează motivul pentru care un părinte lipsește, dar contează ce simt în legătură cu asta. Sigur că este important să le explicăm de ce tata a plecat într-un mod cât mai simplu și mai accesibil pentru ei. Dar nu trebuie să ne așteptăm că prin asta le va fi mai ușor sau că manifestarea lor emoțională nu va fi atât de puternică.”
„Nu vă ascundeți durerea sau disconfortul”
Pentru ca impactul asupra copiilor să fie cât mai mic este necesar ca tatăl să mențină o legătură constantă cu copiii, mai ales că în zilele noastre tehnica ne permite. Este important să existe o rutină a comunicării, chiar zilnică dacă este posibil. Copilul să știe că, deși tatăl este departe, prezența și iubirea lui nu au dispărut. Astfel copilul să își recapete încet, încet sentimentul de siguranță și de încredere în lume și micro-universul lui.
„Lipsa celuilalt părinte nu cred că poate fi compensată, dar o comunicare autentică cu copiii despre ce simțim este extrem de necesară. Nu evitați aceste discuții, nu vă ascundeți durerea sau disconfortul. Pe copii îi ajută să vadă că și noi simțim lucruri și învață astfel cum să-și gestioneze mai bine stările pe care le au. Răspundeți sincer și deschis la întrebările copiilor, primiți supărările lor atunci când sunt manifestate și nu vă ascundeți stările voastre. Acestea sunt cele mai importante lucruri pe care puteți să le faceți pentru a-i ajuta să navigheze mai ușor această situație”, recomandă specialista.
„Alături, pe Messenger”
Din ziua când fetele au plecat, telefonul a devenit legătura dintre două țări și două părți ale unei familii. Comunicarea are loc în permanență – cel puțin o dată sau de două ori pe zi. Emma, care are aproape 3 ani, vorbește foarte bine, alege cuvintele și spune clar ce vrea „spune cum poate, dar spune, dar Amelia abia leagă propoziții”.
„În cea mai mare parte ele mă sună. Eu dacă sunt la lucru, atunci îmi fac lucrul și nu mă mai uit la telefon, dar cum vine seara ele mă sună. Amelia, fetița cea mai mică, ia telefonul și mă sună să vorbească. Și dacă mă vede pe ecranul telefonului, începe să râdă, îmi mai pune o imagine cu urechiușe sau iepuraș și râde cu poftă”, povestește amuzat tatăl.
Emma, sora mai mare, este un pic mai rezervată. „Emma e fericită că e acasă – zburdă ca o căpriță dintr-o cameră în alta. Când mă vede la telefon se rușinează și uneori nu prea vrea să vorbească. Eu nu tare insist pentru că e copil și nu vreau să mă impun. Dar vine și ea și povestește ce se întâmplă”.
„Eu vorbesc și mă văd cu ele în fiecare zi”
Mișa recunoaște că cel mai tare duce dorul după timpul petrecut cu copiii săi: „vreau să desenez, să râd cu ele, să fac activitățile care le plac lor”. „Îmi plăcea să desenez cu Emma. Nu am fost mare pictor la școală, dar de când sunt copiii am început să desenez și chiar mi se primește foarte bine, aș zice eu. Și eu îs uimit. Emma a văzut un filmuleț cu Mickey Mouse și jucându-ne împreună am zis: «hai să-l desenăm pe Mickey». Am căutat un șoricel pe internet, încetișor l-am copiat și așa l-am desenat. Clar că mai mult l-am desenat eu, dar mă ajuta și Emma”, își aduce aminte tatăl fetelor.
Tot el povestește că atunci când Elena și fetele în Irlanda, el lucra la construcții și când venea seara acasă era de obicei obosit. „Căutam să mă culc și să mă odihnesc, dar ba una plângea, ba alta alerga. Dar știam că sunt alături”. Acum le duce dorul și-l alină doar vorbind cu ele. Iar când dorul nu mai poate fi suportat, Mișa se uită la pozele din telefon. „Am o sumedenie de poze și filmulețe de când s-au născut fetele. Încep să răscolesc o fotografie, apoi două, apoi trei, mă mai uit la un video și uneori această ocupație se întinde ore întregi”.
Spune că niciodată nu a avut gândul și temerea că timpul și distanța o să le facă pe fetițe să uite de el. „Eu vorbesc cu ele, ele mă văd în fiecare zi și lucrul acesta cred că nu trece așa. Aceasta se memorează”.
„Mereu am vrut să crească copiii lângă mama și tata”
De când a revenit în Republica Moldova, în satul de baștină, viața Elenei s-a schimbat mult față de cea pe care o avea în Irlanda. Alături de părinții care o ajută mult, povara oboselii ce apăsa pe umerii ei s-a ușurat. „E greu prin străini. Nu ai pe nimeni aproape. Nu ai părinți, nu ai rude, nu ai prieteni, stai toată ziua în casă”. La revenire, tânăra a început să-și dezvolte afacerea online, pe care o inițiase acum un an. „După ce ne vom lua casă, visez să deschidem o afacere”. Deși de o jumătate de an se află la distanță de mii de kilometri de soțul său, acesta este zilnic prezent în viața ei și a fiicelor. Discuțiile pe Messenger, precedate de „bătălia” dintre copii pentru telefon – cine va suna prima, au devenit un obicei zilnic. „Amelia sună de obicei prima și strigă: «tata! tata!», iar dacă le cumpăr ceva mama numaidecât ele aleargă să-i arate tatei.”
La Dublin au rămas o parte din lucrurile fetelor – pătuțul și jucăriile, iar pe un perete sunt lipite niște imagini cu animăluțe. „Mișa a rămas în camera ceea. Uneori el îi arată peretele cu jucării din Irlanda Emmei: «uite tata ce are aici» și Emma începe să plângă, pentru că vrea acolo”, spune Elena.
Soluții practice propuse de Adriana Boroș pentru
a păstra legătura copiilor și a taților la distanță:
- Stabilirea unui program concret de comunicare cu tatăl plecat
- Să vorbească deschis cu copiii și să le modeleze comportamente prin care pot să își gestioneze mai eficient stările emoționale
- Să găsească spații de încărcare a bateriilor și să își ofere și lor contexte în care să se simtă bine și să se odihnească și să ceară ajutor atunci când se simt depășiți de situație
- Conectarea cu copiii și validarea stărilor prin care trec
- Să prioritizeze lucrurile pe care le au de făcut și să nu se încarce cu prea multe responsabilități pentru că așa se ajunge la epuizare
- O înțelegere activă a comportamentelor mai dificile ale copiilor. Să nu luăm personal anumite comportamente și să înțelegem că atunci când se comportă neadecvat au nevoie de ajutorul nostru, dar să nu îi pedepsim pentru ceea ce simt
„Am să caut un costum de Moș Crăciun și am să le aduc cadouri”
„Am de gând să vin în Moldova la sărbătorile de iarnă. Am să fac tot posibilul ca să caut un costum de Moș Crăciun și să le aduc cadouri. Cadourile oricum o să fie, dar trebuie să fiu și Moș Crăciun. Să fie magie de sărbători”, povestește Mișa. Tatăl știe ce-și doresc fetițele: Amelia vrea „colate” și „boane”, iar Emma vrea o gentuță cu Mickey Mouse. „Dar cel mai mult vreau să fie zăpadă, să ne ducem la săniuș, să ne jucăm”, adaugă el cu ochi plini de bucurie.
Încă nu știu ce vor face mai departe și nu au decis unde se vor stabili: în Irlanda ori aici, în Republica Moldova. „Nu suntem hotărâți să rămânem în Irlanda, nu mă simt cu inima liberă acolo”, spune Elena. „Toți de acolo se satură la un anumit timp, dar nu avem încotro. Acasă ești liber, vorbești, discuți, cu oameni, întâlnești lume. Dar degeaba ești liber, dacă nu ai cu ce trăi”, spune Mișa. Totuși, cei doi vor lua decizia finală după ce vor mai face niște economii. „Poate într-o zi o să-mi vină o idee, că vreau acolo, și atunci vom decide”, zice Mișa.
„Tată e bine să fii și aș recomanda la mulți să fie. Sunt sentimente pe care nu le poți reda prin cuvinte: să simți și vezi un omulean de câțiva centimetri pe care te temi să-l ții în brațe cum crește sub ochi tăi. Dar să fii tată la distanță nu e bine, nu e bine deloc. Atunci când copiii sunt alături de tine, atunci îi simți, îi educi, îi iubești când trebuie și faci toate lucrurile la timpul lor”.
Acest material este realizat de Moldova.org cu suportul Fundaţiei Est-Europene, din resursele financiare acordate de Fundația OAK. Opiniile exprimate aparţin autorilor şi nu reflectă neapărat punctul de vedere al Fundației Est-Europene sau al Fundației OAK.
