Femeia care crede că a fi educator cu har de la Dumnezeu, trebuie să coboare la nivelul copilului. E născută într-un sat de pe malul Prutului, numele său fiind tradus în vremurile vechi ca „râul cu apă furtunoasă“. La fel și viața i-a fost. Povestea ei ar putea fi subiectul unui roman.
— De unde vine Tamara Dobândă?
— Coincidență sau ba, dar toată viața mea e legată de râul Prut. M-am născut pe malul Prutului, doar că în raionul Fălești, mai exact în satul Călinești, fiind mezina într-o familie de 6 copii. Localitate cu o istorie milenară. Se spune că primii locuitori ai Călineștiului s-au stabilit cu traiul pe aceste locuri cu mai bine de 2000 Î. Hr. Principala ocupație era olăritul. Apoi, după absolvirea institutului, am fost repartizată la serviciu în satul Semeni, raionul Ungheni. Ce-i drept, aici am lucrat foarte puțin timp. Am venit în Ungheni, o altă localitate de pe malul Prutului.
— Dacă dumneavoastră sunteți din Călinești, atunci soțul e din Ungheni?
— Nu, nici soțul nu e din Ungheni. Am venit deja ca un cuplu de tineri căsătoriți în 1980 în Ungheni.
— V-a trecut vreodată prin minte gândul să plecați din Ungheni?
— Niciodată. Mi-a plăcut acest oraș din primul moment. Apoi, aveam să descopăr că și oamenii sunt deosebiți, foarte prietenoși. În orașul Ungheni la început am lucrat la grădinița rusă, apoi am trecut cu serviciul la grădinița 11, acum „Licurici”, chiar atunci când a fost dată în exploatare. Aceasta se întâmpla în anul 1982. Țin minte că am ajutat chiar și la amenajarea grupelor.
— De unde pasiunea aceasta pentru pedagogie?
— Pasiunea? Nu știu chiar ce să vă răspund, pentru că părinții mei au fost oameni simpli. Tata încă a mai făcut 4 clase la români, dar mama nu a mers la școală. Însă, erau deosebiți ambii, aveau o inteligență înnăscută. De la tata am învățat poezii, care azi le recit nepoțelelor mele. Iar mama? Mama era o femeie extraordinară. Ea atâtea ne-a învățat. Oamenii cu care intra în contact spuneau despre ea că e o persoană foarte cultă și părea că ar fi un profesor fără pereche, pentru că avea un tact pedagogic nativ. Acum mă gândesc că poate de la ea mi s-a transmis această predilecție pentru pedagogie.
— Să revenim la profesia dumneavoastră. Poate să fie oricine educator, să iubească copiii, care nu sunt ai lor?
— Educator poate să fie oricine, dar cu adevărat educator cred că devine acea persoană, care are un dar de la Dumnezeu de a coborî la nivelul de gândire al copilului. Numai atunci copilul se atașează de tine și te consideră o a doua mamă.
— Deci, meseria de educator e o provocare sau e ceva predestinat de la Dumnezeu?
— Niciodată nu m-am gândit la serviciul meu ca la o provocare. Pentru mine această profesie e minunată. În fiecare zi învăț ceva nou de la copii. Ei sunt ca o comoară, care trebuie descoperită. Eu chiar și când merg pe stradă îi admir și trăiesc o adevărată plăcere auzindu-i că spun niște lucruri interesante și ingenioase. Vreau să recunosc că niciodată nu am dorit să plec din această sferă. Cred că așa mi-e dat de la Dumnezeu să fiu educatoare și să stau în țara mea, pentru că aici cineva are nevoie de ajutorul meu.
— Știu că a fi educator înseamnă și o pierdere enormă de energie. Dumneavoastră de unde vă încărcați bateriile?
— Straniu, dar tot de la copii. Indiferent că sunt cei de la grădiniță sau ai mei proprii. Am un fiu și o fiică, care dintotdeauna mi-au fost izvorul nesecat de energie. La moment sunt și nepoțelele.
— Apropo, copiilor dumneavoastră le-ați impus niște reguli clare, adică au primit o educație din aceea mai severă?
— O să fac o comparație cu nepoțelele mele și o să vă spun că nu sunt severă. Sunt aceeași persoană și la serviciu, dar și acasă. Întotdeauna am fost indulgentă și mi-a plăcut să mă fac înțeleasă fără a ridica vocea. Mai ales că în prezent sunt cadru de sprijin pentru copiii cu nevoi speciale. Iată acești copiii te fac să vezi lumea cu alți ochi, ei sunt deosebiți de talentați.
— Ce alte hobby-uri mai aveți în afară de serviciul dumneavoastră?
— Nu prea am timp de alte pasiuni. Toată ziua mea se împarte între serviciu și familie. Zilele de sâmbătă și duminică sunt dedicate copiilor și nepoțelelor, le petrec cu ei ca să compensez acele ore când nu sunt lângă ei.
— Copiii v-au urmat calea?
— Poate doar indirect fiica. A absolvit facultatea de psihologie, știință indispensabilă pentru pedagogie, dar nu a profesat. Feciorul? E un băiat capabil, dar nu a urmat nicio facultate, fiindcă are probleme de sănătate, despre care nu doresc să le abordez aici. Noi ne bucurăm de ei, pentru că nu e altceva mai scump pe lumea asta decât copiii.
