Părintele Pantelimon, un bărbat de vreo șaizeci de ani, își făcuse rugăciunea de seară și se pregătea de culcare. Astăzi avusese o zi foarte grea – a fost sărbătoarea Sfintei Maria. La biserică s-a oficiat slujbă mare, a fost multă lume. După masă mai avusese o înmormântare în satul vecin și așa toată ziua a petrecut-o lucrând. Matușca Valentina decedase cu vreo doi ani în urmă. Copii nu aveau și părintele trăia singur, avea grijă de el o femeie în etate: îi făcea curățenie și mâncare, spăla. Când parcă îi părea că iată-iată o să adoarmă, a auzit bătăi insistente în poartă. Părintele,, nemulțumit, coborî din pat și se porni să vadă cine nu-i dă pace nici noaptea să aibă odihnă.
La poartă striga fără să se oprească Vera, servitoarea de la primărie. Femeia aceasta era la curent cu toate noutățile din sat: cine a venit, cine a decedat, cine și cu cine s-a sfădit și așa mai departe.
Când în sfârșit părintele a deschis poarta, ea a început: „Părinte! Mărioara lui Cârlig cu gură de moarte te cheamă să se spoveduiască de păcatele ei grele. Ea a treia zi se chinuie și nu poate muri”. Părintele o privi cu dojană și îi zise: „Pentru asta tu m-ai trezit din somn? Tu nu știi cine a fost Mărioara în viața ei? Ea a fost talpa iadului, toată viața a făcut vrăji, a tras cărțile și acum o chinuie diavolii.”
„Părinte, așa a fost, tot satul știe, dar noi suntem creștini și înaintea lui Dumnezeu suntem egali, Dumnezeu o să hotărască ce va face cu ea, dar mata nu refuza, ea te cheamă, vei avea păcat dacă nu te vei duce”.
Părintele a mai stat puțin pe gânduri și a hotărât să se ducă, spunându-i să-l aștepte. Casa Mărioarei era la capătul satului, la o răscruce de drum, au ajuns cam greu, era noapte și nu prea era lumină prin sat.
Ajungând, părintele Pantelimon a ascultat spovedania Mărioarei, din când în când făcându-și semnul crucii, rugându-se la Dumnezeu pentru iertarea păcatelor ei. Ieșit din casă, și-a făcut semnul crucii, privind la cer și iarăși a mai spus o rugăciune.
…Din seara ceea au trecut treizeci de ani. Era vara anului 1993. În sat a întrat o mașină frumoasă mare, satul așa mașină încă nu văzuse. La volan era un bărbat cam de cincizeci de ani, îmbrăcat foarte frumos, elegant, a oprit mașina lângă o fântână unde câteva femei luau apă și se sfătuiau între ele. El le-a salutat și a întrebat unde se află primăria. Femeile, curioase, i-au explicat.
La primărie nu era nimeni, în afară de servitoarea Vera care termina de făcut curat. Ignat nu știa că Vera va fi cel mai de preț martor. Era și ea de acum în vârstă, avea peste șaizeci de ani, dar nicidecum nu lăsa serviciul, ea nu fusese niciodată căsătorită, nu avea copii și se lua cu lucrul.
Ignat Petrovici se adresă: „Bună ziua, mata ești din sat? Pot să te întreb ceva?”. Vera, mândră, răspunse: „Da, sunt din sat, și lucrez la primărie de patruzeci de ani”.
Ignat Petrovici s-a înarmat cu răbdare și o întrebă: „Mata știi ceva despre familia Furtună?”. Vera răspunse: „În sat sunt patru familii Furtună, mata de care ai nevoie?”. Ignat Petrovici spuse: „De Ilie Furtună care a avut o fată Polina”.
Vera începu a povești: „A fost o asemenea familie, am trăit toată viața în mahala, Polina e moartă de douăzeci de ani, tatăl ei, Ilie și soția lui Cristina la fel sunt răposați. Ilie tare om rău a mai fost, mai sunt în viață frații ei, mari bandiți și ei, tot satul se teme de ei, îi cheamă Ion și Petrică, ei acuma nu-s în sat, cutreieră toată Moldova și Rusia, făcând numai rău”.
Ignat îi zise că vrea să vadă casa unde a trăit Polina și atunci Vera, bucuroasă că mai află vreo curiozitate, îi zise: „Am să merg și eu cu așa mașină luxoasă, doar casa lor e lângă casa mea”. Au ajuns la casa Polinei. Era o casă care, privind-o, te înfiora: înconjurată de copaci fructiferi neîngrijiți cu anii, în ogradă mai era și o fântână părăsită, totul era ruinat.
Casa Verei era mică, dar frumoasă, avea o terasă unde se afla o masă și câteva scaune, flori frumoase în grădinuța de lângă casă. Vera l-a invitat pe Ignat Petrovici să ia loc la terasă și îi zise: „Să nu vă fie cu supărare, dar cine sunteți dumneavoastră și pentru ce vă trebuie să aflați despre moartea Polinei?”.
Ignat a răspuns: „Eu sunt angajat ca detectiv de Burak Albim, un chirurg renumit din Istanbul, și vreau să aflu tot, ce fel de familie a fost, de ce a decedat Polina, o fată de douăzeci și trei de ani, care este cauza”.
Vera a început să povestească: „Îi cunosc din tinerețe. În familie erau trei copii – Polina și doi frați gemeni. Ea învăța foarte bine, era o fată frumoasă și liniștită, seamănă cu mama ei, Cristina, femeia aceea a fost chinuită o viață întreagă, aproape în fiecare zi era bătută, a fost și cu capul spart, și cu coastele rupte, băieții îi semănau tatălui lor, Doamne ferește ce om rău era el, toți în sat se temeau de dânsul, tot așa erau și feciorii lui, Ion și Petrică. La școală învățau rău, le făceau probleme învățătorilor, eu cred că nu-i lăsau repetenți la sfârșitul anului numai ca să termine mai repede școală și să scape de ei. După ce Polina a terminat clasa a zecea, cu tare multe rugăminți i-a permis taică-său să plece la Chișinău să învețe. Ea a intrat la Universitatea de Stat de Medicină „Nicolae Testemițanu”, totul parcă era bine, dar după cinci ani de învățătură o fată din mahala, Zina, care toată vremea o invidia, a spus fraților că Polina se întâlnește cu un turc și, cum se vede, chiar trăiește cu el. Lor atâta le-a trebuit.
Ei toată viața au urât-o pe Polina pentru că ea învăța bine, învățătorii și părinții o dau în permanență drept pildă lor. Ei s-au dus și au pârât-o: „Tată! Mata știi că Polina trăiește cu un turc?”. Auzind, tatăl lor s-a înfuriat și le-a spus să se ducă s-o aducă imediat acasă. De la Zina, Ion și Petrică au aflat adresa corectă a turcului care nu trăia în cămin, ci avea un apartament.
Burak Albin era feciorul unuia dintre cei mai bogați oameni din Istanbul, el mai avea două surori. Când băiatul abia împlinise zece ani, a decedat mama lui de o boală incurabilă. Numai ce nu au făcut, unde numai nu au dus-o la tratament, dar moartea n-a cruțat-o. Burak, pe atunci copil cum era, a jurat că atunci când va crește mare va învăța de medic și va lecui lumea.
El învăța într-o grupă cu Polina, se îndrăgostise de ea de la prima vedere, era printre cele mai bune studente de la universitate și cea mai frumoasă, visau împreună la o viață frumoasă pe viitor. Polina era însărcinată în șapte luni. Așa a fost să fie și ei nu au vrut să schimbe nimic. Burak știa de la Polina că are un tată foarte sever și doi frați care mereu încălcă legea.
Spre seară Polina și Burak au venit acasă de la lecții. Polina, văzându-și frații, s-a speriat. Ei, fără să zică un cuvânt, fără să întrebe ceva, au sărit la bătaie. Burak știa a se bate, da cu doi bandiți nu i-a reușit, l-au lovit în cap, el a căzut jos și au dat cu picioarele în el până au obosit. Polina striga, chema în ajutor, dar nimeni nu se încumeta să se apropie de bătăuși, au lovit-o și pe ea, fata și-a pierdut cunoștința, au urcat-o în mașină cu forța și au mers spre sat.
Chiuiau de isprava care au făcut-o și își băteau joc de sora lor, zicând: „Ai să vezi ce bucuros și mândru o să te primească tatăl nostru când a vedea că fata lui cea deșteaptă, nu proastă ca noi, vine acasă cu burta la gură!”.
Ajunși în sat, de departe l-au strigat pe tatăl lor: „Tată! Am adus acasă fata cea deșteaptă, numai că ne-a făcut pe toți de râs, e cu burta la gură!”. Tatăl Polinei, Ilie, fuga ieși în pragul casei, din urmă lui apăru și Cristina, mama Polinei. Ilie se întoarse și o lovi puternic pe Cristina, zicându-i: „Tu ai ținut una și bună să dăm fata să învețe, îți place ce ne-a făcut?”.
A fost multă sfadă, Ilie lovea când în Polina, când în Cristina, când a obosit, a ieșit din casă spunând: „Când mă întorc, vă ucid cu totul pe amândouă”.
Ele au rămas în casă plângând amarnic, neștiind ce să facă și încotro s-o apuce. Afară nu puteau ieși să fugă, fiindcă pe pragul casei stăteau Ion și Petrică. Se gândeau unde să se ascundă, fiindcă taică-său se ducese la bar să bea câteva pahare și ele nu știau la ce să se aștepte. La un moment dat, Cristina îi zise: „Haide, mamei, cu mine, apucat-o pe Polina de mână și au ieșit pe fereastra din dosul casei, prin grădină au fugit la sora ei mai mare, Galina”.
Sora era cu patru ani mai mare, era o femeie bună la suflet și toată vremea l-a certat pe cumnatul său Ilie pentru purtarea lui brutală, obraznică, și pe Cristina că nu îl părăsește și randă toate bătăile lui. Acum, văzându-și sora și nepoata bătute, torturate, s-a supărat rău. Întâi a ascultat care e motivul sfezii care s-a iscat în casă. Polina le-a spus că ea învață în grupă cu un tânăr turc cu care se întâlnește de cinci ani, vor să se căsătorească, ei se iubesc foarte mult, a povestit și de bătaia fraților ei, și cum l-au lăsat într-o baltă de sânge jos pe șosea. Polina plângea amarnic.
Galina l-a strigat pe soțul ei, Ion, și i-a povestit și lui năcazul Cristinei și al Polinei și se sfătuiau ce să facă. Toți au hotărât să nu întreprindă nimic, să aștepte ce va face Ilie.
Pe umerii Cristinei se ținea toată gospodăria, ea era harnică, răzbătătoare. Avea vacă care trebuia mulsă în fiecare zi, porci, păsări și de pregătit mâncare, și câte sunt de făcut prin gospodărie la țară.
A doua zi de dimineață s-au pomenit cu Ilie în prag. El a venit iarăși ocărând și suduind și zise: „Cristina, haide acasă, dar pe tine, Polina, să nu te vad în ochi, mi-ai făcut casa de râs”. Polina îi zise: „Tată, eu mă căsătoresc cu Burak și totul va fi bine”. Atunci Ilie și mai rău s-a aprins: „Tu mai ai glas să vorbești? Numai turc nu mi-a mai fost prin jurul casei! La oraș să nu ai ce căta, frații o să te vegheze, eu am să mă gândesc ce să fac cu tine și am să-ți spun”.
Va urma
