Continuare. Început aici, partea II, III.
Petrică avea multe traumatisme – picioarele, coastele capul, nici nu-și revenea, era în comă. Așa a zăcut două luni. Otilia venea în toată ziua la spital, în a treia lună în sfârșit el și-a revenit, putea să vorbească.
Când venise Otilia, tocmai ieșea polițistul din salonul lui Petrică. A intrat, s-a așezat lângă dânsul, îi luă mâna lui slabă în mâna ei, îl netezi pe față și începu a plânge. Petrică vorbea cu greu și printre lacrimi îi zise: „Eu nu am spus că m-ai călcat cu mașina, doar nu ai vrut”.
Otilia îi zise: „Bineînțeles nu am vrut, eu nu te-am observat și ce puteam să fac? Cu cine să-l las pe David, pe Lenuța?”. Atunci Petrică zise cu glasul stins: „Dar eu ce să fac, cum să trăiesc?”. Otilia a vrut să-l hrănească, dar el nu a vrut, a zis: „Lasă pe urmă, am obosit”.
A plecat, dar când a venit dimineața, a văzut patul gol și a întrebat „Unde e Petrică?”.
Atunci sora medicală îi zise liniștită: el a decedat aseară. Otilia, distrusă, a sunat la mătușa Maria să vină să o ajute să-l înmormânteze pe Petrică.
Toți îl jeleau pe Petrică, dar cel mai tare suferea David, el așa și nu putea să se împace cu gândul că bunul lui prieten Petrică nu va mai fi și nu vor mai sta de vorbă.
După înmormântarea lu Petrică notarul, domnul Stanislav, a sunat-o pe Otilia și a chemat-o la oficiul lui. Otilia s-a mirat, gândindu-se: „Oare de ce mă cheamă?”.
După masă a venit la notar, a luat loc la masa din oficiu și aștepta ce o să-i comunice notarul.
El îi spuse: „Înainte de a deceda, Petrică m-a chemat la spital și a făcut testamentul pe casa lui ca donație pentru dumneavoastră, el a spus că meriți așa ceva, el nu are pe nimeni, l-ai ajutat tare mult în viață”.
Otilia privea la testament și plângea cu durere: bunul ei prieten, nu-l va uita până la moarte.
David degrabă trebuia să împlinească zece ani, era slăbuț, firav, deseori plângea, dar după moartea lu Petrică era de nerecunoscut. Zile întregi putea să nu mănânce și să nu vorbească. Otilia se străduia să fie cât mai mult timp în camera lui, să vorbească cu el, o ruga pe Lenuța să-i acorde cât mai multă atenție. Peste șase luni de la moartea lui Petrică a decedat David. Otilia tare mult l-a plâns, era copilul ei care a strâns multă durere și mult necaz.
În sfârșit, Mihail a socotit că e timpul să se întâlnească cu Otilia. Când a sunat-o și i-a spus că vrea să vorbească, Otilia a rămas mirată și nici nu știa la ce să se gândească, zise în gândul ei: „Oare ce vrea de la mine?”. Seara s-a îmbrăcat frumos și s-a dus la restaurant. Mihail o aștepta îngândurat la masa lui preferată de lângă fereastră. Otilia s-a apropiat, s-a salutat și s-a așezat la masă. Au comandat câte o cafea și Mihail începu să-i pună întrebări: „Cum te simți, Otilia, după moartea lui Petrică, cum dormi?”.
L-a ascultat și nu-i răspundea nimic, nu se pricepea ce vrea el, unde bate, și îi zise: „Mihail, ce e cu întrebările acestea?”. La care el îi zise: „Eu pe tine te-am scos de la greu, tu trebuia să faci pușcărie, însă tu ești la libertate și trebuie să-mi dăruiești mie restaurantul”.
Otilia, tresărind, îi zise: „Cum să-l dăruiesc ție? Asta e munca mea de opt ani de zile, eu cum să-mi cresc fata? Din ce să trăiesc?”.
Mihail îi zise, zâmbind răutăcios: „Cum ai să trăiești? Asta e problema ta, eu o parte din bani am să-ți dau, numai nu toți. Banii am să-i transfer pe contul tău. Astăzi e data de douăzeci și șapte, lucrezi până la sfârșitul lunii, le achiți salariile la lucrători și ne întâlnim aici după masă, va fi și notarul și tu îmi vei transmite restaurantul”.
Mihail s-a ridicat de la masă și a plecat, Otilia a rămas distrusă, fără să scoată o vorbă. A ieșit din restaurant mai târziu cu lacrimi în ochi. S-a urcat în mașină și nu vedea nici unde merge de îngrozită ce era, gândul la fiica ei a trezit-o la realitate, își reveni și porni încet spre casă.
Nu a dormit toată noaptea, spre dimineață s-a liniștit că nu este totul pierdut. Mihail a spus că îi dă treizeci de mii de euro, îi va lăsa pe cont, bani mai avea economisiți, mai are de primit salariul pe trei luni, voia să strângă bani să schimbe din mobilă la restaurant, acum nu va mai schimba nimic și în așa fel va avea bani de cheltuială.
S-a dus la restaurant, a spus contabilei să calculeze la toți salariul, a doua zi după masă le-a achitat salariile la lucrători, a venit Mihail cu notarul și au fost îndeplinite toate formalitățile de predare a restaurantului de la Otilia lui Mihail.
După ce notarul a plecat, Otilia a spus administratoarei să fie anunțați toți lucrătorii ca să se adune în sala de festivități, are să le spună un anunț. Otilia și Mihail au intrat în sală. Le-a mulțumit lucrătorilor pentru lucrul îndeplinit și a anunțat că de azi înainte șeful lor va fi domnul Mihail. Toți au rămas șocați, dar asta era realitatea.
Era luna august. Otilia i-a spus Lenuței să meargă prin magazine să-i cumpere haine pentru școală. Lenuța trecuse în clasa a șasea. Fetița era fericită, doar Otilia nu-i procura în fiecare an haine noi pentru școală, erau alte greutăți, întâi construcția restaurantului, pe urmă construcția casei, dar acum a vrut să-i facă o surpriză fetiței și a reușit. După ce a procurat Lenuței haine pentru școală, o geantă foarte frumoasă, au plecat în cel mai bun magazin să procure haine și pentru sine. Otilia și-a procurat două costume moderne, două rochii, pantofi și o geantă.
De la întâi octombrie începea sesiunea de toamnă. Otilia era anul patru, învăța bine, dar hotărâse să termine universitatea numai pe note de zece. Pe de o parte era bucuroasă că a dat restaurantul, fiindcă visul ei din școală va deveni realitate. Ei foarte greu îi era când lucra și învăța, era peste puterile ei, dar acum a început să repete tot materialul care l-a învățat până la sesiunea de toamnă.
La restaurant venea deseori un bărbat în vârstă să ia masa, Otilia a făcut cu el cunoștință, lui îi plăceau bucatele gătite în restaurantul ei. El avea cabinetul său de avocat. Otilia aflase că el este cel mai bun avocat din raion.
Va urma
