Părintele Calistrat, un bărbat de cincizeci de ani, înalt, zdravăn, cu un păr negru bogat și o barbă deasă frumoasă, de dimineață era agitat. Era o zi de sâmbătă și la biserică seara trebuia să se oficieze slujbă mare, mai era și sărbătoarea sfântului Ilie și încă trei înmormântări în sat. Părintele avea opt copii, șase băieți și două fete.
Pentru ziua de azi el rugase doi feciori mai mărișori să meargă să-l ajute la înmormântări, totodată a mai anunțat și patru fete care cântau în strană să meargă cu el și să-l ajute. Îi plăcea părintelui să petreacă frumos răposații, să facă prohodul și toate obiceiurile bisericești, lumea să rămână mulțumită.
Prima înmormântare era programată la ora zece dimineața. Răposatul era un bărbat de patruzeci și cinci de ani, nu avea nici o rudă care să aibă grijă de dânsul, unicul ajutor îl avea de la vecina Otilia, o femeie văduvă de douăzeci și opt de ani. Ea a pregătit totul pentru înmormântare. Toate rânduielile au fost îndeplinite și când l-au scos din casă Otilia îl plângea amarnic și îi șoptea: „Adio, prietenul meu cel bun, și iartă-mă”, așa a zis până la cimitir. Lume nu a fost multă, cel mult douăzeci de oameni și Otilia pe toți i-a invitat la restaurantul ei să servească masa de pomenire.
Seara, frântă de oboseală, își aminti prin ce calvar a trecut în viața ei și cum a ajuns în acest centru raional. Tatăl Otiliei lucra șofer în sat, era un bărbat înalt, foarte frumos, dar se mai luneca cu mintea și după lucru se lua cu prietenii și consuma alcool. Într-o seară de iarnă afară era ger, omătul era mare, el a băut până pe la ora unsprezece seara și s-a pornit acasă. Mergând, a căzut într-un morman mare de zăpadă și a adormit, a doua zi l-au găsit înghețat. Mama Otiliei, Irina, nu a putut rezista la așa o tragedie, s-a îmbolnăvit și până în primăvară a decedat.
Irina avea o singură soră, Maria, care trăia foarte greu, avea șase copii, un bărbat slab de fire, leneș și totul în casă se ținea pe umerii ei. Ea a declarat organelor de tutelă că, copiii surorii sale nu poate să îi ia, așa că Otilia și fratele mai mare, Petrică, au fost dați la casa de copii, iar când au mai crescut i-au dus la școala-internat.
La casa de copii trebuia să lupți ca să te menții pe picioare. Petrică cum putea o apăra pe Otilia de fetele rele, de băieții agresivi, mai lua și el bătaie, dar nu se lăsa, cu timpul toți știau că pe el și pe sora lui nu trebuie să-i atingi. Petrică era cu doi ani mai mare decât Otilia și arăta mai mare, el îi semăna tatălui său, Vadim. Сând a împlinit optsprezece ani, Petrică a plecat de la internat, a primit o cameră în cămin și s-a dus să învețe la școala profesională din raion la specialitatea de sudor. Era un tânăr foarte frumos, înalt, cu un păr negru bogat, fetele se dădeau în vânt după el, dar, dacă nu avea bani să le ducă la film, la discotecă, băiatul se simțea oribil. Se mai sfătuise cu alți tineri cum să câștige bani și au hotărât să fure mărfuri din magazinele mici. Așa s-au ținut ei de furat două luni și văzând că le merge, au hotărât să fure dintr-un magazin mare. Au urmărit când la magazin au primit marfă și au avut vânzări mari. Seara s-au mascat și au intrat să fure, dar nu le-a mers, au fost prinși în flagrant și i-au pedepsit cu câte trei ani de detenție.
Otilia a terminat școala cu note foarte bune. Dacă ar fi fost cine s-o întrețină, cu ușurință intra la cea mai bună universitate, dar așa, s-a dus să trăiască la mătușa sa, Maria. Aceea nu prea a avut bucurie de nepoată, fiindcă familia ei o ducea foarte greu. Dar mătușa s-a orientat repede cum să scape de Otilia. În mahala era un văduv căruia îi decedase soția la naștere, cu doi ani în urmă. Îl chema Constantin, avea treizeci de ani, avea casă, mașină și trăia destul de bine.
Maria i-a propus să se căsătorească cu Otilia – o fată foarte frumoasă de optsprezece ani. Nu a durat mult timp și Otilia a fost de acord să se mărite cu el. În patru ani a născut doi copii. Primul a fost băiat, i-au pus numele David, apoi a adus pe lume o fetiță și i-au dat numele Lenuța.
Spre marea scârbă a Otiliei și a lui Constantin, băiatul s-a născut bolnav. Numai unde nu l-au dus să-l lecuiască și nu s-a putut face nimic. Era un băiat frumos, creștea bine, mânca, dar nu se mișca, era țintuit la pat.
La al cincilea an de căsnicie Constantin, venind de la lucru cu autocamionul plin cu materiale de construcție, la o vale s-a rupt frâna și s-a răsturnat într-o râpă, fiind strivit de materialele de construcție căzute din coș.
Otilia, după un an de zile de la decesul lui Constantin, s-a gândit că mai bine ar fi dacă ar pleca să caute o viață nouă la oraș. A vândut casa, mașina, ce a mai putut vinde și a procurat o casă mică, bătrânească în centrul raional Florești. S-a orientat că era o casă în centru orășelului și avea cincisprezece ari de pământ arabil. Când învăța Otilia la școala-internat, se ducea des în bucătărie la femeile care găteau bucate și le ruga să-i dea de lucru. Lucrând, se învăța a face bucate, deseori femeile făceau pateuri pentru copii, acum a hotărât să încerce să facă pateuri de vânzare.
Va urma.
