Azi vom face cunoştinţă cu Andrei Miron, cel mai experimentat şi, în opinia colegilor de club, o persoană foarte modestă, iar potrivit oaspetelui rubricii, un maximalist, jucător în FC „Ungheni”.
— Povestiţi-ne de unde sunteţi.
— M-am născut şi am învăţat, până la o anumită vârstă, în Ungheni, am practicat fotbalul. Odată, jucând în Chişinău, am fost invitat la şcoala-internat de sport. Nu pot spune ce aveam deosebit, probabil, antrenorii Anatol Bacaleţ, apoi Victor Crainiuc au observat ceva la mine. Am învăţat şi am jucat în Chişinău până pe la vreo 15 ani. În Ungheni m-am întors în anul 2005 sau 2006. Aici trăiesc părinţii mei şi soţia, ea de asemenea e din partea locului.
— Ca tuturor băieţilor vă plăcea să alergaţi după minge şi aţi alergat până la această vârstă (pe 3 decembrie Andrei va împlini 40 de ani).
— Ne plăcea să batem mingea, ne întreceam între curţi. Când învăţam în clasa I, la şcoală a venit Anatol Bacaleţ şi ne-a propus să ne ocupăm de fotbal. Aproape toţi băieţii din clasă s-au dus la şcoala de sport. De atunci joc fotbal.
— Ce era dacă nu ar fi fost fotbalul?
— Atunci nu mă gândeam la altceva decât la faptul că voi juca pe teren. La Chişinău am jucat în multe echipe, începând cu cea studenţească, în 1994 am jucat în Liga Naţională, apoi în echipele „Moldova-Gaz”, „Constructorul” şi altele, azi sunt jucător în FC „Ungheni”. Am început ca atacant, am fost apoi mijlocaş şi fundaş.
— Putem spune, fotbalist cu profil larg.
— Putem spune şi aşa. Numai în poartă n-am stat. Se întâmpla că în echipă lipseau unii jucători şi eu astupam breşa formată.
— Se zice că sunteţi cel mai în vârstă jucător din echipă…
— Nu sunt sigur, dar mi se pare că anul acesta sunt cel mai în vârstă nu doar în echipa noastră, ci în toată Moldova.
— Până la ce vârstă bărbaţii aleargă după minge?
— Depinde de nivelul de pregătire al organismului şi de nivelul campionatului. Vestitul fotbalist italian Paolo Maldini şi-a încheiat cariera aproape la 42 de ani, Bajo Tandaşvili, jucător în „Sheriff”, la fel, deci eu încă nu am atins vârsta lor. Mă străduiesc acum să nu rămân în urmă de cei tineri, deşi e cam greu să mă întrec cu ei.
— Sunteţi fotbalist profesionist?
— Sunt muncitor de categoria IV la calea ferată şi muncesc aici de 8 ani. Ce-i drept, acum am luat concediu neplătit ca să mă antrenez, deoarece se desfăşoară campionatul ţării, au avut loc câteva meciuri. Ce loc ocupă clubul nostru? Deocamdată, penultimul, dar… Ungheniul a jucat în Liga Naţională cu 20 de ani în urmă, iar noi am reuşit să revenim, pentru noi deja e un succes şi consider că e şi meritul meu.
— Fotbalul şi-a lăsat amprenta asupra vieţii dvs.?
— Nu ştiu despre ce e vorba, de fotbal sau despre altceva, dar sunt obişnuit să fac totul la maximum. Sunt maximalist. Îmi place să execut totul cu responsabilitate şi fotbalul nu e o excepţie.
— Povestiţi-ne despre familia dvs.
— Am soţie şi un fiu de 14 ani. Lui îi place să joace fotbal, dar la Ungheni nu mai este şcoala care era odată sau cum sunt acum la Bălţi, Chişinău, Tiraspol. Acum nu sunt băieţi tineri care să le ia locul jucătorilor mai în vârstă. Şi fiul meu nu-mi va ocupa locul în echipă, cu toate că iubeşte fotbalul, vine şi priveşte antrenamentele noastre.
— Spuneţi că sunteţi maximalist. Însă acestor oameni le este greu în viaţă…
— Acum le este greu nu doar maximaliştilor. Dar să tinzi spre mai bine înseamnă un start spre viitor. Totuşi, uneori mă gândesc că poate în alt loc aş fi obţinut mai mult. Nu doresc să plec undeva. Niciodată nu vorbim despre aceasta cu soţia. Unde să plecăm dacă aici ne-am născut şi trăim, aici ne sunt cei dragi. Dar la viitor mă gândesc, doar viitorul meu, viitorul familiei mele depinde de mine, cu toate că viaţa noastră e predeterminată de cei care stau acolo, sus. Iar eu mă străduiesc să-mi fac viaţa la maximum acum, ca în viitor să nu fie atât de greu, cu atât mai mult cu cât avem un fiu.
— Succes!
