Azi vom discuta cu Svetlana Şuler, o femeie bună, harnică, binevoitoare, care de 36 de ani munceşte la SA „Covoare Ungheni”.
— Aşa este, pe 29 octombrie se împlinesc 36 de ani. Acum lucrez bobinatoare, dar am fost şi filatoare, şi răsucitoare.
— În carnetul de muncă aveţi o singură înregistrare?
— Pe vremuri am lucrat vânzătoare în magazin, un an am fost turnătoare la fabrica de ceramică. Atunci combinatul de covoare abia se deschidea, era foarte interesant – o întreprindere mare cu o producţie nouă. Noi ştergeam piesele de schimb, asamblam utilajele, pregăteam secţiile, iar combinatul s-a deschis pe 10 decembrie 1980. Din cei care au început lucrul odată cu mine au rămas doar câţiva oameni.
— Ce v-a ţinut acolo?
— Cred că pur şi simplu sunt o persoană statornică. Au fost vremuri grele, când întreprinderea nu funcţiona, atunci am făcut o întrerupere şi am stat acasă. Nu doream să plec undeva la muncă, iar peste jumătate de an am revenit la combinat. Toate profesiile le-am însuşit pe loc. Aşa sunt eu, dacă lucrez – lucrez, nu trag chiulul, nu mă ascund după spatele cuiva. Poate nu e cazul să spun, dar am îndeplinit planurile pe 10, pe 11 cincinale.
— Aţi spus: dacă lucrez – lucrez. În toate sunteţi aşa?
— În toate, orice aş face. Duc lucrul până la capăt. Dacă sunt în relaţii de prietenie, aceasta e prietenie adevărată. Şi azi comunic cu fetele cu care am început să muncesc. Ele se miră că eu tot acolo lucrez, cică, trebuie să-mi ridice monument în timpul vieţii.
— Din câte ştiu, sunteţi foarte bună, energică, optimistă. Unde v-aţi născut?
— În Anenii Noi, ce-i drept, când aveam 6 ani, mama s-a recăsătorit şi ne-am mutat cu traiul în Ungheni, de aceea mă consider ungheneancă.
— Unde v-aţi întâlnit jumătatea?
— E o poveste lungă, un roman adevărat. Cu mulţi ani în urmă, la sanatoriul „Sovetskaia Moldavia”, am făcut cunoştinţă cu o femeie extraordinară din Melitopol. Am devenit prietene, ei i-a plăcut că eu sunt veselă, energică, îngrijită. Eu am invitat-o în ospeţie, ei i-a plăcut la mine şi m-a invitat la ea de 9 mai. Eu m-am dus, am aflat că are un fiu, am făcut cunoştinţă cu el, ne-am plăcut, ambii eram divorţaţi. Cred că aşa a vrut soarta. M-am întors acasă, i-am făcut o invitaţie – atunci Ungheniul era un oraş de tip închis – el a venit şi ne-am căsătorit. El şi-a găsit de lucru la „Apă-Canal” unde munceşte de 32 de ani, e harnic, responsabil.
— Afară de muncă, ce vă preocupă?
— Soarta mea n-a fost prea uşoară. Am fost alături de primul soţ – anume am fost alături, n-am trăit – cinci ani. El mi-a plăcut şi m-am măritat, doar mai înainte nu era ca acum, să te întâlneşti cu unul, apoi cu altul, bunica şi mama insistau să mă căsătoresc, cică, ce vor zice oamenii. Acum mulţi trăiesc în concubinaj, iar atunci nici prin cap să ne treacă aşa ceva. Ne-am despărţit. Acum sunt fericită, lucrez cu plăcere, comunic cu oamenii cu plăcere, împletesc cu plăcere. Sunt fericită, cu toate că am probleme de sănătate, lucrul e greu, sarcina e mare. Însă aşa e caracterul meu, nu iau în cap, nu mă plâng de viaţă, ci trăiesc. Supărarea îmi trece repede, cu toate că am fost deseori jignită. Dumnezeu ne iartă şi noi trebuie să iertăm. Dar trădarea eu nu pot să o iert.
— Ce înţelegeţi prin trădare?
— Atunci când eşti ofensat degeaba, fără să meriţi, când nu ai nicio vină. Nu voi ierta să fiu înşelată. Nici eu nu sunt de acord că cedez de fiecare dată. Pot să cedez, dar nu întotdeauna, nu în permanenţă, nu în toate.
— Cum să încetăm a scânci în zilele noastre?
— Oricum ar fi viaţa, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ea. Dacă ar fi să încep viaţa de la capăt, aş trăi-o la fel, nu regret nimic. Deseori aud că e greu să trăieşti, mulţi nu sunt mulţumiţi de una, de alta, dar eu sunt mulţumită de toate şi recunoscătoare, am un soţ bun, am un loc de muncă, am locuinţă, nu mă duc nici la Moscova, nici în Italia, nici în Israel. Voi mânca mămăligă cu apă, dar nu voi plecă să îngrijesc bătrâni străini.
