Azi vom face cunoştinţă cu Victor Sârbu, un domn vesel, sincer, zâmbitor, profesor la Şcoala de Muzică Ungheni, conducător al formaţiei de estradă „Bravissimo”.
— Vă văd, nu ştiu de ce, înarmat cu un acordeon.
— Eu sunt înarmat cu clarinetul şi saxofonul, predau la şcoală aceste instrumente, dar cânt la toate instrumentele de suflat. În diploma mea scrie „conducător al orchestrei de instrumente de suflat”. Ce-i drept, de şapte ani sunt conducător al unei formaţii de estradă care are titlul de model. Acum ne pregătim de concursul orchestrelor de la şcolile de muzică.
— Calea dvs. spre muzică a fost spinoasă?
— Nu pot afirma acest lucru. Din clasa a V-a am învăţat la şoala de muzică, iar în clasa a VIII-a, împreună cu băieţii, am organizat o orchestră. De baştină sunt din satul Corjevo, raionul Dubăsari. În Ungheni mă aflu din anul 2000, înainte de asta am lucrat 16 ani la Şcoala de Muzică din Corneşti, pe care chiar am avut norocul s-o construiesc. Da, la început am lucrat cu Mihai Cornea, el (râde) e nănaşul nostru. Am fost aici la practică, apoi am venit la lucru. Mai târziu am primit un apartament într-un bloc cu cinci etaje, fără apă. Apoi l-am vândut şi am cumpărat o casă aici, în Ungheni.
— De unde e soţia dvs.?
— Din Petreşti, am făcut cunoştinţă în Corneşti, ea la fel e muzicantă, predă acordeonul. Familia noastră într-adevăr e una muzicală.
— Dar muzica dvs. de unde îşi trage rădăcinile?
— N-o să mă credeţi, dar tata, la armată, s-a fotografiat cu o armonică. Mai târziu, eu şi fratele meu am văzut această fotografie şi am hotărât că vom fi muzicanţi. Apropo, şi el a absolvit Şcoala de Muzică, actualmente colegiul „Ştefan Neaga”.
— La părinţi sunteţi doi copii, dar dvs. câţi aveţi?
— Aşa e, suntem doi la părinţi, eu de asemenea am doi feciori. Muzicanţi nu avem, dar fiul mai mic a devenit pictor. Cel mai mare trăieşte în Italia, apropo, cu zece zile în urmă am devenit bunic.
— În calitate de profesor sunteţi mulţumit?
— Sunt mulţumit de toate, chiar şi de salariu nu mă plâng, e decent. Copiii, ca şi până acum, sunt interesaţi şi de muzică, şi de instrumentele de suflat. Când am creat această orchestră, mi s-a părut că au început să fie atraşi şi mai mult, vor să cânte în ea. Apropo, pe 19 mai, dacă primăria va aproba, vom pleca în Hamburg, la festivalul organizat de pământeanul nostru Petru Butnaru. Lui îi place foarte mult suita în interpretarea noastră, în care răsună toate instrumentele populare, chiar şi buciumul, noi deja suntem aşteptaţi acolo. Sper să mai întâlnesc acolo un pământean, pe Dumitru Miler, poate vom inventa ceva interesant pentru Ungheni.
— Sunteţi un om fericit, nu toţi au norocul să se ocupe de ceea ce le place.
— Da, şi la lucru vii cu cântec, şi de la lucru (zâmbeşte), numai acasă închidem muzica. Iubesc sportul, înainte mă ocupam de volei, iar acum susţin echipa „Olimp” din Ungheni. Cu plăcere mă ocup de gospodărie.
— Soţia într-adevăr e jumătatea dvs.?
— Da, peste tot sunt împreună cu ea. Împreună am învăţat la conservator, secţia fără frecvenţă, acum împreună am obţinut gradul didactic I, împreună lucrăm la nunţi, dacă trebuie, cântăm împreună. Dacă ai copii, trebuie să câştigi bani, dar acum ambii feciori sunt căsătoriţi.
— Cel mai mare e în Italia, dar mezinul?
— A fost în America. Acolo a făcut cunoştinţă cu o fată din Rusia, din Altai, acum au venit aici. Fiul lucrează, iar nora, absolventă a facultăţii limbi străine, învaţă limba română.
— Aţi dori să schimbaţi ceva în viaţă?
— Cred că la 50 de ani omul trebuie să aibă rădăcini adânci într-un loc.
— Aveţi un vis sacru?
— Acum cea mai mare dorinţă e să ocupăm locul I la concursul din Chişinău, de care ne-am pregătit doi ani. La el vor participa orchestre de la toate şcolile de muzică din ţară. Ce-i drept, alta ca a noastră nu există.
