Nu e necesar de a prezenta interlocutorul de astăzi, care este un dansator iscusit, un minunat antrenor de şah, un vorbitor surprinzător, un om cu suflet mare, un soţ şi tată iubitor, un optimist mai rar, trebuie doar să fie numit – Vladimir Pricladov.
— Ce a mai rămas din Ungheniul copilăriei tale?
— Ceva a rămas, de exemplu, strada Gvardeiskaia – acum Alexandru cel Bun – cum a fost murdară aşa şi este vreo 65 de ani. Îmi amintesc că strada principală, care purta numele lui Stalin, era căptuşită cu caldarâm. Pornind de la biserică, acolo erau case particulare, apoi magazinul de mărfuri de cancelarie, farmacia, biblioteca, printre care era drumul de acces spre oficiul de colectare a cerealelor. În locul actualei Case de deservire socială „Speranţa” era magazinul „Rândunica” şi grădiniţa de copii, pe care eu o frecventam. Atunci noi locuiam într-una dintre cele două case amplasate un pic mai departe de podul de cale ferată.
— Vreau să vorbim despre talentele tale.
— Sunt departe de a fi talentat. Am în mine „o bombă cu efect întârziat”. Tot timpul vin către succes cu întârziere. Am început să dansez la vârsta de 19 ani, pe când membrii ansamblului nostru „Struguraş” deja la 13-14 ani au călătorit prin jumătate de lume. Iar eu doar la 19 m-am îndrăgostit de dansuri, „vinovat” fiind Fima Pincev. Noi eram cunoscuţi, deoarece împreună am învăţat la o şcoală profesională din Chişinău. El frecventa clubul căii ferate „Expres”, unde se ocupa cu dansurile, iar eu interpretam acolo scenete. Atunci Fima şi m-a invitat, adică, vină, nouă nu ne ajung băieţi. M-am dus la repetiţie şi a început totul… Şase luni mai târziu, am fost chemat să slujesc la marină. Am făcut serviciul militar în Feodosia, am găsit un ansamblu, unde dansau fetele după şcoala de balet, şi noi, 6 băieţi, ne-am dus acolo, iar şcoala a fost bună.
— După armată imediat te-ai dus la şcoala de teatru?
— Pe atunci eu nu puteam respira fără dansuri, m-am îndrăgostit de ele, fugeam de la serviciu doar pentru a nimeri la repetiţie. La sfârşitul serviciului militar am expediat actele la şcoala de teatru din Dnepropetrovsk, dar a trebuit să-mi fac griji, pentru că pe mine nu mă lăsau să plec, deoarece nu ajungeau radiofonişti, iar eu eram unul din aceştia. Pe urmă totul s-a rezolvat, m-am demobilizat şi peste trei zile susţineam deja examenul pentru coregrafie. Am fost admis şi am absolvit şcoala de teatru. M-au îndreptat la Colegiul de Cultură din Melitopol, unde statele de coregrafi erau completate, aşa că am revenit acasă, în oraşul meu iubit.
— Ai continuat să dansezi…
— Da, am devenit coregraf în clubul „Expres”, am condus o grupă la casa de pionieri. Dupa 4-5 luni, am observat că toţi fac exerciţiile şi dansează, cum i-am învăţat, atunci m-am gândit de ce să mă mai ocup cu ei. Apoi am văzut anunţul în ziar despre ansamblul „Nadzbrucianka” de la filarmonica din Ternopol care evolua în Chişinău. Am luat costumul şi am plecat.
— De ce nu în ansamblul „Joc”?
— Atunci noi cu Fima am încercat, dar Vladimir Curbet s-a uitat la noi şi a spus: sunteţi flăcăi buni, dar la noi băieţii încep să danseze la 16 ani, iar la vârsta voastră sunt deja dansatori iscusiţi. În ansamblul „Nadzbrucianka” am întâlnit foşti colegi. După concert, m-am apropiat de dânşii, am discutat, apoi m-am îmbrăcat, am dansat, m-au examinat şi mi-au înmânat foaia de deplasare pentru a ajunge din urmă colectivul. Am revenit la Ungheni, am demisionat în două zile şi am ajuns ansamblul în apropiere de Herson… Da, acolo am întâlnit şi dragostea vieţii mele, suntem deja împreună 41 de ani.
— Iar şahul?
— Fiind mereu în turnee, cu ce puteam să ne ocupăm în drum? Unii jucau în cărţi, alţii dormeau, ascultau radio, iar un novice la un moment a scos tabla de şah şi întreabă: cine vrea să joace? Eu cunoşteam piesele, am jucat în armată, chiar uneori câştigam. Dar aici o jumătate de an am tot pierdut. De ce? El îmi spune, că eu doar mut piesele, dar nu cunosc sistemul. Ce sistem? Să ocup centrul, să fac rocade… Şi a început să-mi arate, să analizeze partidele. De la Vladivostok la Sankt-Petersburg, eu cunoşteam toate librăriile care vândeau cărţi despre şah… Dar atunci aveam 26 de ani. Acum la 13-14 ani deja băieţii devin şi mari maeştri, iar eu sunt doar candidat de maestru.
— Mai ai şi alt talent — abilitatea de a găti bucate.
— La mama am fost trei băieţi, eu eram cel mai mare. Mama se ducea la serviciu şi îmi spunea: borşul e pe plită, pune în el asta şi asta. Primul borş l-am gătit când aveam 10 ani. Acum feciorii mei lucrează bucătari şefi în restaurantele din Sankt-Petersburg. Fiica? Ea locuieşte în Israel. Ei toţi au dansat, toţi sunt jucători de şah, au absolvit şcoală de arte, au studiat şi la şcoala de muzică. Nepotul este înrolat în armata israeliană, peste trei ani şi nepoata va merge acolo.
— Iar optimismul?
— Nu ştiu. Probabil, pentru că eu sunt înconjurat de oameni foarte buni.
