Lilia Calancea ne aduce în „Sub constelația Lyrei” o confesiune tăcută și intensă, o introspecție fragilă dar necruțătoare despre feminitate, boală, moarte și – mai presus de toate – viață.
Acest roman nu impresionează prin intrigă, ci prin trăire. Nu prin acțiune, ci prin adevărurile rostite în șoaptă, în tăcere, în suflet. E o carte care se citește lent, cu noduri în gât și cu pauze lungi între pagini, pentru că fiecare paragraf cere să fie simțit, nu doar parcurs.
Autoarea abordează teme grele, adânci, dar fără patetism. Boala și moartea sunt privite direct, fără fard. În fața sfârșitului, omul se dezbracă de ambiții și măști și devine pur, simplu, aproape vegetal. Iar în această simplitate – apă, lumină, încă o dimineață – se ascunde poate cel mai sincer fel de a trăi. „Când știm că nu mai avem mult de trăit ne dorim lucruri incredibil de banale. Devenim simpli ca iarba”.
Un merit al cărții este felul în care reușește să contureze o voce feminină lucidă, sinceră și profund afectată de experiențele societății patriarhale. Sunt pasaje în care rușinea, transmisă din generație în generație, apare subtil, dar răsunător: „Respectiv, cinci zile pe lună îi era rușine că era femeie”.
Există, pe tot parcursul romanului, o atmosferă lirică, aproape de poem în proză. Nu e o carte despre personaje, ci despre stări. Nu e o poveste cu început și sfârșit, ci o succesiune de revelații. Tocmai acest aspect ar putea fi considerat un punct slab de către unii cititori – lipsa unei narațiuni clasice, a unei acțiuni concrete. Dar forța cărții nu stă în ce se întâmplă, ci în cum ne face să ne simțim.
Reflecțiile despre moarte nu sunt macabre, ci limpezi. Autoarea nu se lamentează, ci înțelege.
Și ne transmite înțelegerea asta cu o eleganță remarcabilă: „Moartea e singura care ne face să înțelegem până la capăt lucrurile esențiale”.
Limbajul este poetic, dar nu încărcat inutil. Este clar, direct, cu metafore așezate unde trebuie. Sunt pasaje care pot fi citate în afara contextului, cu valoare de aforism. Și, poate cel mai important, cartea lasă o urmă – o liniște neliniștitoare, o nevoie de a-ți asculta propriulinterior: „Să nu mă justific neîncetat, să nu mă simt culpabilă, ci pur și simplu să merg înainte, purtând neclintit, prin furtuni și păreri străine, armonia și liniștea lumii mele lăuntrice”.
Concluzie:
„Sub constelația Lyrei” este o carte-frământare. Un roman care vorbește despre lucrurile pe care le lăsăm mereu pe mai târziu: ascultarea de sine, înțelegerea morții, asumarea propriei feminități. Este o carte care doare și liniștește în același timp. O carte scrisă nu pentru a impresiona, ci pentru a trezi. O recomand cititorilor care caută sens, nu spectacol. O lectură necesară într-o lume grăbită să uite ce e esențial. „Sub constelația Lyrei” este o lectură necesară pentru toți cei care vor să se (re)descopere. O carte despre viața trăită cu adevărat, despre moarte privită în față și despre puterea de a rămâne în picioare, chiar și când ești călcat de timp, de frică, de lume.
O carte-frământare. O carte-fereastră.
O carte-rugăciune.
