Astăzi propunem atenției dumneavoastră o poveste de viață scrisă de Eugenia Iacobei. De mai mulți ani dumneaei, cum găsește o clipă liberă, se așază la calculator și începe să-și depene amintirile. Scrie despre viața oamenilor apropiați. Astfel, consideră ea, va lăsa o amintire frumoasă despre rude celor două fiice și trei nepoți ai săi. Povestirile le-a adunat în două cărți și credem că, în felul acesta, va lăsa o amintire frumoasă și despre sine. Iată ce ne-a spus autoarea despre viața sa:
„M-am născut în satul Cioara din raionul Hâncești. Când eram mică, mă urcam pe prispă și, privind în zare, vedeam România. O întrebam pe bunica: „Ce case sunt acelea?”. Ea îmi zicea: „E România, mamei, acolo trăiește fratele meu Gherasem care se afla la Huși în anul 1940. Atunci s-a închis hotarul și el nu a mai putut reveni acasă”.
Copilăria mea a fost grea. Eu, de mică, când mă culcam, visam la o viață mai bună, la un trai mai bun și visurile mele le așezam, ca pe o carte, în gând.
Am muncit mult. Am absolvit colegiul, apoi Institutul Agrar, facultatea de economie. Am fost repartizată în satul Brătuleni, raionul Nisporeni, unde am muncit în sovhoz 25 de ani în funcție de contabil-șef. După destrămarea întreprinderii, am trecut cu traiul la Ungheni, m-am angajat după specialitate.
Toată viața am procurat cărți, am o bibliotecă mare acasă. Am citit pe parcursul vieții foarte multe cărți istorice, romane polițienești și de dragoste.
După pensionare am văzut că am mult timp liber, pe care nu l-am avut niciodată, și am hotărât să scriu istorii din viață cu un limbaj ușor, pe înțelesul tuturor”.
Mihail puse actul de control în mapă, bucuros că a mai încheiat o revizie. A fost o revizie complicată, la o fabrică de vin. Era mereu trimis în deplasare că să efectueze reviziile mai complicate. Șefii lui erau convinși că el o să scoată la capăt cu bine orice control.
Așa a fost și de data aceasta: șefii de la fabrică se certau, dar el controla atent toate documentele și a scos totul la iveală: micșorarea venitului, neachitarea impozitelor, reducerea volumului de vinuri recepționate și alte încălcări. Actul a fost vizat, impozitele au fost achitate, le-a pus condiția ca alte încălcări depistate pe parcursul anului să fie lichidate.
Acum Mihail voia să plece cât mai repede acasă, unde îl așteptau soția și doi feciori pe care îi iubea foarte mult, se străduia de fiecare dată să vină cu cadouri, cu dulciuri. A procurat bilet la tren, rugând să fie singur în cupeu. Intrând în vagon, s-a culcat, dar nu putea adormi și începu să-și depene amintirile.
…S-a născut într-un sat din centru Moldovei, Salcia, sat frumos, cu oameni gospodari, sovhoz bogat în vii europene, livezi de pruni de meri. Mai avea întreprinderea și o fabrică de vin.
Tatăl lui a căzut pe front. Mihail atunci era mic și aproape că nu îl ținea minte. Mai avea un frate mai mic, Victor, și o soră mai mare, Elizaveta.
Casa lor nu era încăpătoare, avea un coridor și două camere despărțite de o sobă mare. Într-o cameră era bucătăria și, lângă sobă, lejanca pe care dormeau copiii, în camera a doua dormea mama lor.
De mic era deprins cu munca. Mama lor cu Elizaveta pleca la lucru la ferma de păsări, iar Mihail și Victor trebăluiau pe acasă. Lucrul lor era să strângă buruianul, să hrănească păsările, porcii, să le dea apă. Când crescuse mai mărișori, aveau grijă de grădină. Erau cam treizeci de ari pe lângă casă, unde creștea vie, pomi, sădeau cartofi, fasole și legume. Practic nu procurau nimic, se hrăneau cu ceea ce strângeau în grădină.
Elizaveta nu a terminat nici clasa a șaptea, a abandonat școala și la șaisprezece ani s-a căsătorit cu un băiat din mahala. În schimb, Mihail și Victor învățau foarte bine. Când terminau clasa a șaptea, Eufrosinia, mama lor, a fost chemată la școală. Mergea pe drum și tot ghicea, oare de ce este chemată? Precis că Mihail o fi făcut vreo șotie, el era bun de așa ceva, dar mare i-a fost mirarea când directoarea școlii i-a spus:
– Eufrosinia, mata ar trebui să dai băieții să învețe mai departe, ai niște copii foarte deștepți, să-i dai să facă studii.
Eufrosinia rămase uimită. Ea niciodată nu a întrebat băieții cum învață, nu controla caietele lor. Nu de aceea că nu-i păsa – îi era rușine să spună că nu știe carte, ea nu învățase la școală nici o zi.
Spre casă Eufrosinia mergea cu capul sus și se gândea:
– De ce nu este și Anton al meu să se mândrească cu băieții lui…
Ea a ascultat sfatul învățătoarei. Amândoi băieții au terminat zece clase și au plecat la învățătură. Întâi a intrat Mihail la facultatea de economie a institutului fgricol, iar al doilea an a intrat Victor, la institutul pedagogic, facultatea de matematică.
Mihail din primul an de studenție a înțeles că mamei îi va fi greu să-l întrețină, cu toate că avea loc în cămin, primea bursă, dar voia să mai aibă bani și când se va duce în sat să nu vină cu mâna goală.
De la băiatul din camera lui, Andrei, care era anul doi, a aflat că se poate de câștigat bani lucrând la depozitul de materiale de construcție de lângă facultate. Așa că Mihail în toată ziua, de la ora trei, se ducea la bază și descărca ori încărca saci grei, cărămidă, scândură sau vopsele.
Primele zile, cu toate că era băiat de la țară dat cu munca, când ajungea la cămin, cu greu se târa la pat, dar peste două săptămâni s-a obișnuit.
În ianuarie Mihail a susținut sesiunea cu note bune. Le-au dat vacanță cam o săptămână de zile și el, bucuros, s-a dus acasă. S-a gândit că nu e bine să vină cu mâna goală, trebuie să cumpere cadouri. A intrat prin magazin, i-a procurat mamei un halat, Elizavetei un batic frumos și lui Victor o cămașă, s-a dus și la alimentară și a cumpărat de ale gurii – a socotit el că mama lui s-ar bucura să le vadă. Pe la amiaza a ajuns în sat. Și acum își aduce aminte ce bucurie a fost în casa lor, dar ce mândră era maică-sa!
Anul următor a intrat la institutul pedagogic Victor. El era mai slăbuț, mai firav și Mihail nu îl lua la lucru, zicându-și că pentru el va fi cam greu. El câștiga bani și îi dădea și lui de cheltuială. Victor era foarte deștept și din anul doi scria lucrări de diplomă pentru studenții care învățau fără frecvență și în acest fel câștiga bani de cheltuială.
Așa au trecut anii studențești. Mihail terminase institutul cu diplomă cu mențiune.
Înainte de a primi diploma, la institut au venit reprezentanți de la ”Moldova-Vin”. Selectau studenți capabili pentru a-i trimite la învățătură. Au fost aleși câțiva studenți, printre care era și Mihail. Li s-a explicat că vor să facă din ei revizori calificați, pentru a desfășura revizii documentare la fabricile de vin și gospodăriile care au fabrici de vin la balanță. Tinerii urmau să plece la Leningrad pe un termen de zece luni. Li s-a explicat că li se va oferi cămin, vor fi hrăniți de trei ori pe zi și li se va achita bursă.
Mihail a fost de acord, el nu avea nimic de pierdut, iar de învățat îi plăcea să învețe. Și-a adunat lucrurile din cămin și a plecat acasă. A intrat prin magazinul de haine, a procurat un costum, pantofi, o cămașă pentru deplasarea sa la Leningrad, a mai fost la alimentară și a procurat câte ceva de mâncare.
Ajungând la gară, a cumpărat bilet până în sat. Autobuzul trebuia să plece peste o oră. Băiatul a privit prin jur, căutând vrun cunoscut să mai stea de vorbă ca să treacă din timp, dar nu a văzut pe nimeni, a observat o tânără care ședea pe o bancă și citea o carte.
Mihail era un băiat sociabil și găsea teme de discuție cu orice om. S-a apropiat de fată și peste câteva minute părea că se cunosc de o viață. I-a plăcut fata cu ochi negri și părul tuns scurt, puțin ondulat de la natură. O chema Irina și lucra în satul vecin, Negureni, învățătoare. Ajunși în Negureni, și-au luat rămas bun, promițându-și că vor coresponda.
Până la plecare la Leningrad Mihail a lucrat foarte mult pe acasă. Îi era milă de maică-sa, care, de fiecare dată când o vedea, îi părea mai îmbătrânită și mai mărunțică. Ultimele două zile a cărat cu moș Toader, fratele mai mic al lui taică-său, lemne din pădure cu căruța. Le-a tăiat și le-a așezat în sărai. Eufrosiniei îi creștea inima de bucurie văzând cât de harnic și de gospodar e fiul său.
Cu două zile înainte de întâi septembrie Mihail și-a pus documentele și hainele într-o geantă și a plecat la Leningrad, visând la noua sa profesie și la ziua de mâine care neapărat avea să fie fericită.
Mihail avea douăzeci și trei de ani. Era un băiat frumos, de statură mijlocie, cu ochii negri, păr bogat negru, nasul drept, mai avea pe față câteva cicatrice, semn că în copilărie a fost bolnav de vărsat de vânt, dar nu-l sluțeau, parcă îl făceau mai bărbătos.
Mihail nu se întâlnise cu fete până atunci. Nu de aceea că nu se uitau ele la el, dimpotrivă, el nu se uita la ele. Tot timpul și-l petrecea învățând și lucrând. Acum Irina a lăsat o urmă caldă în inima lui. El a înțeles că e îndrăgostit. Unde se ducea, chipul luminos al fetei îl urmărea. Îi scrisese de acum patru scrisori, dar fata nu i-a răspuns nici la una. Mihail încerca să tot ghicească care o fi cauza.
La a cincea săptămână, venind de la lecții, la recepție i-au dat o scrisoare. Mihail era în culmea fericirii: era o scrisoare de la Irina. Așa au corespondat ei toate zece luni și între ei s-a înfiripat o dragoste frumoasă.
Venind de la Leningrad, Mihail și Irina au hotărât să lucreze un an, să adune bani ca să aibă cu ce începe viața în doi. Mihail lucra ca revizor. Era foarte responsabil, punctual, la asociație era stimat.
Anul a trecut pe neobservate. După sărbătorile Sfintelor Paști, Mihail și Irina s-au căsătorit. Ambii crescuse numai cu mamă și nu au avut posibilitate de a face o nuntă mare. Dar se iubeau și erau fericiți. Trăiau în casa specialiștilor oferită de stat, în care erau două apartamente. În unul locuia un zootehnician, iar în al doilea – Mihail și Irina.
De la un timp mama Eufrosinia a prins a-i zice: „Mamei, voi trăiți în casă de stat, dar mâine-poimâine veți avea copii, trebuie să vă construiți casa voastră”.
Gândindu-se, Mihail a înțeles că mama lui are dreptate și seara i-a propus Irinei să construiască casă, dar a fost uimit de răspunsul tăios și rece al soției: „Dacă vrei casă, construiește-ți, eu nu vreau casă”.
Răspunsul Irinei l-a întristat, dar vineri după lucru s-a dus direct în sat la maică-sa. La ei tocmai venise moș Toader, fratele mai mic al tatălui său. Mihail i-a rugat să-i ajute la construirea casei. Ei și-au dat acordul cu bucurie, mai ales că moșul Toader avea copii, dar toți s-au risipit prin lume, nici nu dădeau veste pe unde-s și dacă sunt vii. Soția lui, Ioana, bea într-una, el nici nu mai ținea minte cum arată ea când este trează. Pe Mihail îl iubea ca pe un fecior și se mândrea cu el.
Luni, mama Eufrosinia s-a dus la primărie și a cerut loc de casă pentru feciorul ei. I-au repartizat un teren nu departe de casă ei și aproape de centrul satului. Mihail a schițat planul casei lui, câte camere să fie, câte uși, câte ferestre. Era fericit: închidea ochii și își vedea casa gata, frumoasă, luminoasă și fericită.
A împăcat constructori, moș Toader era permanent cu ei, iar mama Eufrosinia le gătea bucate. Așa a trecut vara prin muncă, Mihail nu ținea minte când s-a odihnit, dar vedea că truda lui are rost și i se umplea inima de bucurie. Toamna casa era ridicată, acoperită, gardul era instalat, poarta era așezată.
Într-o zi, Mihail a invitat-o pe Irina să vadă casa, dar ea categoric i-a zis: „Lasă-mă în pace cu casa ta”.
Vara Irina a născut un băiat căruia i-au pus numele Petrică. Era copia lui Mihail.
Mihail a luat bani cu împrumut ca să plătească meșterul care să-i facă ușile și ferestrele, să-i pregătească podeaua. Părea că până și Dumnezeu ținea cu Mihail, tot ce își punea în gând îi reușea. La serviciu totul era în regulă, cu șefii se împăca bine, acasă moș Toader era ca un tată, în toate îl ajuta.
Ușile și ferestrele erau gata. Mihail a adus trei tractoare de lut, paie, o cisternă de apă și moș Toader cu doi băieți au călcat lutul pentru a pune podul la casă. Eufrosinia cu două femei au pregătit bucatele pentru douăzeci de oameni. În ziua ceea lui Mihail nu-i venea a crede că a făcut atâta lucru, podul la casă era pus și în casă camerele au fost lipite cu lut cu pleavă.
Rupt de oboseală, venind acasă, nu i-a mai spus Irinei ce a făcut și cât de mult a lucrat la casă, ea nici nu voia să audă de casă. La rude, când o întrebau despre soț, ea le spunea râzând:
– Casă Mihail al meu își face.
Așa au mai trecut doi ani. În toamnă o verișoară a Irinei, Nina, nu avea unde să trăiască. Era o fată de șaisprezece ani dintr-o familie cu probleme, părinții divorțați, mama cu noul ei soț a plecat cu traiul în Kazahstan, tata cu noua lui familie trăia în Rusia și fata rămăsese a nimănui.
Va continua
