Neamul domnesc, „os din os (prin bărbați), aburcat în scaunul Moldovei de însuși Bogdan I Întemeietorul, secole la rând a fost numit mușatin, înveșnicind în acest fel numele unei femei născătoare de domni – Mușata-Margareta, soția lui Costea – Ștefan și nora lui Bogdan I.
Autoritatea acestei femei „longevive”, care, în principiu, a supraviețuit pe cei doi feciori ai ei, Petru I și Roman I, precum și faptele pline de demnitate ale acestora ca mândri continuatori ai Întemeietorului. De aceea, în mentalitatea timpurilor s-a predeterminat temeinic epitetul – mușatini, Dinastia Mușatină.
În ultimele decenii, „cronicarii”, adică actualii istorici, sprijinindu-se pe tabloul genealogic (Mușata – noră a întemeietorului), pun accent pe sintagma – dinastia bogdaniană. Un destoinic urmaș al bogdănenilor, este însuși Ștefan cel Mare. Ilustrul istoric ieșean Ștefan S. Gorovei precizează în lucrarea sa „O istorie a lui Ștefan cel Mare”, Putna 2005, că marele domnitor s-a așezat în dreptate în succesiunea lui Bogdan I. „…Reparând ctitoriile strămoșești, întărindu-le daniile din vechime și făcându-le altele noi, ridicând biserici în locuri legate de istoria dinastiei și a propriei sale familii”, scrie el în continuare.
Conștientizând continuitatea biologico-genealogică a lui Ștefan cel Mare cu începuturi mușatino-bogdaniene, urmează să concretizăm un amănunt: Bogdan I, fostul voievod de Maramureș, sosit încoace din acel spațiu populat de români, era Român. La fel și urmașii săi, inclusiv și stră-stră-stră-nepotul său Ștefan cel Mare.
Pe atunci românismul nu era strigat (ca astăzi) ci era trăit firește cu sufletul (…simțit cu inima, după M. Eminescu) și realizat prin fapturi demne de spiritul istoric al strămoșilor proprii după principiul: tac și fac. Acest principiu este bine documentat de însuși marele Ștefan într-o scrisoare adresată Dogelui de Veneția, conținutul căreia s-a păstrat la biblioteca Vaticanului. Scrisoarea a fost citită în fața Senatului Venețian de Zuan Zamblacus (Ioan Țamblac), zis Caloiah Valacus, unchiul și solul lui Ștefan cel Mare în Veneția.
Despre acest Caloian Valacus (Valahul) scria la 6 martie 1475, după bătălia de la Vaslui (în dreapta Prutului), ambasadorul venețian în Iran la șahul Uzun Hasan (un amic al Moldovei), Paul Omneboro: „…i-a încredințat (Șefan) misiunea de a duce vestea ilustrei victorii la Veneția și mai departe la Roma, spre a încredința pe Papa din partea Moldovei, că ea e hotărâtă la lupta comună contra păgânilor (turcilor)”. Caloian cu voce calmă, sfătoasă, relatează crudul adevăr despre evenimentele din Moldova și îndemnul lui Ștefan către Europa să ia aminte, că turcul va reveni cu noi puteri asupra Țării sale – să-i sară în ajutor (ceea ce nu prea s-a întâmplat).
Cele pronunțate în limba română (atenție! În limba Română și nu în altă limbă cum se face astăzi) erau traduse în italiană: „Serenissime princeps et domine, geneste cosse sono la qual Ro referido a bocha i, Zian Zambloco, ambasador et barba del signor Stefano Vayvoda, da parte sua” (Pre înalțate prinț și domn, acestea sunt lucrurile pe are le spune gura mea, Ioan Țamblac, sol și unchi al Domnului Ștefan cel Mare, voievod, din partea lui”).
În contextul scrisorii lui Ștefan cel Mare se relata amănuntul atacului inamic al turcului, „dacă ar fi fost singur, n-ar fi fost așa de rău; dar el a poruncit să vie cealaltă Valahie (Muntenia), de o parte, și tătarii, de alta („Strădaniile Marelui Vornic” de Vlad Ciucciu, 1990). „…înconjurat din 3 părți și m-au găsit singur pe mine, cu toți ostașii la număr, eu, împreună cu curtea mea, am făcut ce am putut și cu voia lui Dumnezeu, …eu vin la prealuminăția Domniei Voastre, cerând ajutorul vostru creștinesc, spre a păstra această țară a mea, folositoare pentru valorile creștine…”. O cronică ardeleană menționa că „Ștefan… s-a împotrivit bărbătește turcilor în mijlocul, țării sale, ca un bun părinte al Patriei și neamului său, ajutorul și mila dumnezeiască, a biruit și a dat pe turci cu totul pierii”. (Paradoxul puterii R. Moldova, le vinde persoane capturate din stradă). Prin calitatea sa de apărător al întregii românități și creștinătăți. Ștefan cel Mare merită numele celui mai mare ROMÂN (cu părere de rău, ne împăcăm, când un partid străin neamului românesc folosește numele său în scopuri politice). Deci, el era Domn al tuturor Valahilor de Aici, al Românilor de Aici, singur („eu cu capul meu, cum prefera să scrie el în cărțile sale domnești), fiind, în esență, VALAH, adică ROMÂN.
Voi concluziona cu celebrul motto al lui Mihai Eminescu: „Suntem români și punctum” și versus suntem moldoveni și „tocika”, gen V. Stati și V. Stepaniuc. Să vă informați și să cunoașteți adevărul, el va ieși victorios.
