Scrisoarea tristă a acestei fete, care locuiește într-un sat din raionul Ungheni, de mult timp își așteaptă rândul. Marina — așa o vom numi pe tânăra autoare a acestui răvaș – scrie că a citit multe istorii în ziarul „Unghiul”, în care oamenilor li s-a ajutat sau cel puțin au fost sfătuiți unde să apeleze. Fata locuiește cu mama, cu tata și cu 4 frați și surori. Trăiesc foarte modest, cu atât mai mult cu cât nu au locuință proprie, de aceea stau într-un sărăieș cu două camere, de 2х3 și 2×2 metri pătrați. Fata vede deseori cum mama ei plânge soarta sa amară – ea prea devreme și-a pierdut părinții și de la 15 ani a avut grijă de bunici, a rămas să trăiască în casa lor, de unde a dat-o afară o mătușă, sora bunicii. Fata ar putea povesti multe despre familia sa, dar lacrimile îi împiedică să facă acest lucru, îi pare rău de cei dragi, înțelege cât de greu le este și speră mult că vor răspunde oameni buni, care nu vor lăsa familia la nevoie.
Nu am reușit să vorbim cu asistentul social de la primărie, iar secretarul consiliului local, o femeie foarte amabilă, a menționat că situația în familie într-adevăr e gravă, au cinci copii, casă nu au și încăperea în care trăiesc, de asemenea, nu le aparține. Familia ar primi ajutor social. Din păcate, în sat mai sunt astfel de familii, primăria încearcă, în măsura posibilităților, să le ajute, cel puțin o dată pe an alocă ajutor material. Chipurile, la fiecare ședință a consiliului local se examinează cererile și în funcție de situația materială a familiilor li se alocă câte 1000-2000 de lei. Desigur, ar fi bine să susțină aceste familii, să le asigure cu locuri de muncă. Apropo, mama acestei fete lucrează la un agent economic din sat. Desigur, când ai mulți copii, de casă, chipurile, nu câștigi, doar pentru hrană îți ajunge.
Marina Croitoru, specialistă principală problemele familiilor cu copii din grupul de risc la Direcția Asistență Socială și Protecție a Familiei din raionul Ungheni, a spus că familia de patru ani primește ajutor social în mărime de 1800-2000 de lei, tatăl ar fi muncind peste hotare, lucrează și fiul mai mare. Cel puțin, această informație i-a prezentat asistentul social. În același timp, primăria, chipurile, nu asigură cu spațiu locativ, iar statul, ceea ce e dator, plătește din plin.
O persoană oficială a declarat că familia beneficiază de o indemnizație egală cu salariul lui, dar el e nevoit să muncească de la 8.00 până la 17.00. Apropo, el, de asemenea, nu are locuință, ca și speranță că va câștiga cândva bani să o cumpere.
Deci Marinei îi rămâne doar să înțeleagă că statului nu-i mai pasă de ea, tot ce poate, îi acordă sub formă de prestații sociale. Locuință? Cum au trăit în sărăieș, așa să continue să trăiască. Singura speranță, Marina, e la tine, că vei absolvi școala, vei pleca undeva în Italia, Israel și vei câștiga de un apartament. La băieți, adică, frați, nu există nicio speranță, căci ei, de obicei, merg la muncă în Rusia, unde, de asemenea, nu câștigă prea mult.
Se poate spune și mai dur, ceea ce deseori auzim de la conducători de diferite niveluri, de genul, dacă nu au unde să trăiască, nu trebuiau să nască copii. Ei numai în cuvinte sprijină familiile cu mulți copii, se lamentează că se reduce numărul populației, dar în realitate… În realitate – citiți mai sus.
Mai rămâne speranța la oamenii buni. Ei nu sunt statul, nu spun că au dat tot ce au putut și bunătatea lor nu are margini. Contând pe mărinimia și sensibilitatea oamenilor, autoarea acestor rânduri menționează că datele privind această familie se află la redacție. Iar Marinei îi voi spune că în țara noastră este un nene bun care de asemenea poate ajuta, încearcă, fetițo, scrie-i lui. El nu e statul, dar…
