Astăzi vom conversa în trei. Interlocutor este un cuplu. Soții atrag atenția prin faptul că sunt mereu împreună, mereu. Prietenii lor spun că ai ceva de învățat de la ei, în plus, sunt foarte ospitalieri. Unghenenii Ana și Ștefan Cemîrtan vor sărbători nunta de aur în octombrie.
— Unde vă sunt rădăcinile?
Ana: Sunt din Ucraina, din regiunea Lvov. Am absolvit școala acolo și, deoarece mama s-a recăsătorit cu un rus, a plecat cu el, nici măcar nu știu unde. De fapt, suntem polonezi, Hrabsky. Mama a plecat, iar eu am rămas cu bunica. După școală, mama m-a invitat la ea și am intrat la Institutul Agricol din Barnaul, unde am studiat șase ani specialitatea medic sanitar alimente și am fost trimisă să lucrez în Moldova.
Ștefan: Eu sunt din raionul Râșcani, am absolvit colegiul veterinar. De ce am devenit medic veterinar? Așa a fost să fie. Nu tata a decis pentru mine – nu l-am cunoscut, a dispărut fără urmă la război. Mama a crescut singură trei copii. Nu vreau să spun că era prea severă, dar nici să ne facem de cap nu ne lăsa.
— Scuzați-mă, câți ani aveți?
Ștefan: M-am născut în 1941. Arăt tânăr? La 27 octombrie voi împlini 78 de ani.
Ana: De aceea că eu nu-l supăr (ambii râd).
Ștefan: După absolvire am lucrat doi ani și am fost înrolat în armată, am făcut patru ani în forțele maritime, la Sevastopol. După armată, am lucrat în raionul meu aproape doi ani, apoi am făcut cunoștință cu Ana. Eu și ea am fost trimiși la niște cursuri.
Ana: Ambii eram supuși serviciului militar, așa că ne-au trimis la cursuri de apărare civilă. Eu lucram în Ungheni în laboratorul veterinar, care se afla lângă clinica veterinară. Mai târziu, am fost numită șefă a secției bacteriologice. El a venit la cursuri din raionul Râșcani, eu din Ungheni și acolo am făcut cunoștință. În grup erau vreo 30 de oameni. Știți, el m-a cucerit din primele zile, era foarte educat, inteligent – plimbări, filme. Când am plecat acasă peste două săptămâni, nu m-a lăsat să mă duc singură, m-a însoțit, apoi a plecat.
Ștefan: Atunci a fost o ploaie foarte puternică. Dacă sunteți de mult în Ungheni, trebuie să vă amintiți de ploaia puternică din 1969. Cum s-o las singură, atât de mică și slăbuță, cântărea 40 de kilograme. Ce m-a atras la ea? Totul! Este greu de redat în cuvinte.
Ana: Apoi a venit de câteva ori, mi-a alungat toți cavalerii. Da, era bun. În curând, s-a eliberat postul de șef al farmaciei veterinare și el a sosit, iar colegii spun, chipurile, sunteți prieteni, hai căsătoriți-vă, iar noi vă facem nunta. Și gata, ei ne-au făcut nunta.
— Unde trăiați?
Ana: La început închiriam un apartament, apoi ni s-a repartizat o locuință.
Ștefan: O casă pe strada Feroviară, dar am locuit acolo puțin timp, apoi ni s-a dat, putem spune, un apartament de serviciu.
— Și ați lucrat toată viața într-un singur loc?
Ana: 45 de ani. Am orbit, pentru că toată viața m-am uitat la microscop – smântâna, salamul, brânza, – totul trebuia analizat. Și el a avut un singur loc de muncă.
— Ștefan întotdeauna vorbește atât de puțin?
Ana: Da, mai mult vorbesc eu. Dacă el spune ceva, este ceva semnificativ. Dumnezeu mi-a dat un soț foarte bun. (Către Ștefan) Astupă-ți, te rog, urechile. Am fost foarte norocoasă cu el. Avem copii minunați. Fiica locuiește în Ungheni, iar fiul și familia sa în Kaliningrad, ne vizitează, dar n-au fost de doi ani, prin România e departe.
— Sunteți oameni fericiți, cum rar întâlnești. Să trăiască iată așa, braț la braț, 50 de ani, nu le este dat la mulți.
Ana: Sunt, mai sunt oameni fericiți. Iar noi suntem ca un tot întreg. El mă ajută și nu își permite să stea la televizor dacă eu fac ceva.
— Ce poate găti soțul?
Ștefan: Ce mi se spune. Ana poate ședea, iar eu gătesc prânzul, cu toate că ea e o gospodină foarte bună. Îmi place toată mâncarea făcută de ea.
Ana: Ambii am avut noroc, slavă Domnului. Mi-am amintit că mama lui – eu încă nu cunoșteam limba – m-a acceptat de la bun început, m-a îndrăgit, când venea la noi, zicea că vine la „kurort”.
Ștefan: Nu la „kurort”, ci la sanatoriu. Mamei îi plăcea cum gătește Ana, că este curat în apartament.
Ana: Nu știu a face mămăligă bună, nu prăjesc pește. Tot face el, și carne, și frigărui. Facem conserve pentru iarnă, eu stau la aragaz, el astupă borcanele. Numai el dă cu aspiratorul, iar eu șterg praful.
Ștefan: (Râde). Aspiratorul aspiră.
— Nici nu știți cât de fericiți sunteți!
Ana: Ne este bine împreună, copiii se bucură pentru noi și sunt fericiți. Eu îl numesc pe ginere fiul mai mare. Avem un nepot și o nepoată, o strănepoată și un strănepot. Suntem recunoscători soartei pentru tot ce avem.
