Marele patriot, Iuliu Maniu a trăit cei 80 de ani de viață într-un vertiginos torent de evenimente și schimbări uluitoare, care, acum, la comemorarea celor 150 de ani de la naștere, ar părea că a trăit mai multe vieți. I. Maniu a fost sculptorul propriei vieți, cioplind din moralitatea ireproșabilă, credință, responsabilitate, respectul față de principiile democratice, incorubtilitate zilnic chipul unui patriot.
Asemenea Sfinxului Egiptean, cel de la Bădăcin, locul unde a copilărit și, unde, la maturitate se recrea,va dăinui mereu în memoria poporului român.
Cât nu am căuta mormântul lui I. Maniu ca să aprindem o lumânare sau să depunem flori, străduințele vor fi zadarnice, Vasile Ciolpan, fostul comandant al penitenciarului luând această informație cu el în somnul de veci, dar niciodată din inimile noastre. Pașii ne poartă la Memorialul victimelor comunismului și al rezistenței, ajuns anul acesta la 30 de ani de la fondare. În grupul statuar „Cortegiul Sacrificaților” sculptat de Aurel Vlad, sigur o figură a unui sacrificat în numele dreptății și libertății , aparține lui Maniu.
Protagonistul nostru a fost al 5-lea din cei 9 copii al cuplului Ioan și Clara Maniu, născut la 8 ianuarie 1873 într-o familie de nobili transilvăneni cu puternice rădăcini în rândul pașoptiștilor (Simion Bărnuțiu) și memorandiștilor (I. Coroianu). „Din stejar,stejar răsare”, această afirmație vine să ilustreze tot parcursul vieții acestui viguros bărbat al neamului. Născut în Imperiul Austro-Ungar, a militat în permanență pentru edificarea României Mari, l-a durut miopia politică a lui Carol al II-lea, iar, când, în vara anului 1940, au avut loc rapturile teritoriale, a murit ca un martir într-o Republică comunistă. În perioada tinereții a făcut studii în drept la Cluj, Budapesta și Viena. În 1896 a revenit în Transilvania, devenind avocatul Mitropoliei Greco-Catolice. A fost contemporan cu bătrânul împărat al Imperiului Austro-Ungar, Franț Joseph I, care a fost lipsit de previziuni politice, nu a acceptat inovațiile timpului (a refuzat să se folosească de telefon), dispărând, în cele din urmă, de pe harta politică a Europei odată cu sfârșitul Primului Război Mondial. Carol de Habsburg s-a adresat către cele 10 popoare credincioase, dar ele priveau către autodeterminare și independență. Iuliu Maniu s-a aflat în vârtejul evenimentelor când dispărea Imperiul, la întrebarea ungurilor „Ce vor românii?”, răspunzând: „Despărțirea totală”.
S-a închis un capitol din viața lui I. Maniu și se începe un altul. Acest sfinx român a pus umărul l-a edificarea României Mari- idealul suprem al vieții. El este unul din marii arhitecți ai casei comune a românilor din provinciile istorice: Basarabia, Bucovina și Transilvania. România Mare a durat numai 22 de ani, dar a lăsat urme adânci în sufletul fiecărui român și speranța că ne vom întregi din nou țara. În acest răstimp a deținut multe funcții responsabile în stat: Președinte al PNȚ (1926-1933) și (1938-1947), de trei ori a fost prim-ministru al României(1929-1933), ani care au coincis cu Marea Criză economică mondială(1929-1933). A promovat politica „porților deschise”, la început, din ambiții politice și s-a numărat printre susținătorii principelui Carol, impunându-i următoarele condiții: nu va permite revenirea în țară a Elenei Lupescu, amanta sa; își va reface căsătoria cu principesa Elena; va respecta Constituția, în spiritul și litera ei. Când noul rege a instaurat monarhia autoritară în 1938, încălcând regimul democratic, Maniu a trecut pe „baricadele” adverse, devenind liderul opoziției față de Carol al II-lea. Amputările teritoriale din 1940 l-au dezamăgit enorm, criticând aspru întreaga domnie a lui Carol al II-lea, făcându-l vinovat de situația catastrofală în care se afla România. Curajosul politician a afirmat că nu Consiliul de Coroană putea lua o decizie, ci numai nația română. Eforturile titanice ale Generației Marii Uniri s-au spulberat rapid grație incompetenței regelui și a circumstanțelor istorice.
Dezamăgit dar nu distrus, I. Maniu, a încercat să găsească soluții în această situație complicată. A salutat planul generalului Antonescu pentru refacerea granițelor țării, care a lansat, la 22 iunie 1941, ordinul către armată: „Ostași, vă ordon, treceți Prutul”, dar a protestat împotriva continuării războiului dincolo de Nistru. După finalizarea celui de-al II-lea Război Mondial și-a pus mari speranțe în ajutorul din partea Marii Britanii și SUA, necunoscând „Acordul de Procentaj” semnat în 1944. România s-a rostogolit în hăul prăpastiei comuniste până în anul 1989, când au falimentat regimurile comuniste din Europa. „Scenariul” de la Tămădău(județul Ilfov), 14 iulie 1947, a fost o provocare a PC pentru a justifica desființarea PNȚ(noiembrie 1947). Maniu a fost transferat de la Galați la închisoarea de la Sighetul Marmației, înfruntând cu stoicism Drumul Golgotei care l-a transformat în Martir. Șase ani de suferință fizică și lipsuri nu l-au făcut pe Iuliu Maniu să-și schimbe viziunile și principiile de viață, rămânând neclintit în convingerile sale politice, nedoborât moral de atrocitățile din interiorul închisorii, în pereții căreia, din 1950 până în 1955, au fost aduși, în deplin secret, 200 de foști miniștri, parlamentari, ziariști, preoți, 54 dintre aceștia murind și fiind înmormântați în locuri secrete, încă ne identificate. Fără a-și crea o familie din propriul sânge, țara i-a fost și mamă, și tată, și copii, ocrotindu-se unul pe altul. În 1993, la insistențele Anei Blandiana și Romulus Rusan către Consiliul Europei, această clădire, închisă către 1975, devenită ruină, se transformase în Primul Memorial din lume, dedicat victimelor comunismului. Fosta închisoare este astăzi muzeu, fiecare celulă oferindu-ne exponate grupate pe săli tematice, cum ar fi: „România închisorilor”, „Celula în care a murit Iuliu Maniu”, „Februarie 1953”, „Distrugerea partidelor politice democratice”, „Țările Europei de Est”(1945-1989) etc.
Chiar și astăzi, când intri în închisoarea transformată muzeu, te cuprind fiorii, această clădire fiind martorul distrugerii a nenumăraților patrioți. Fiecare cameră din cele 87 se deschid pentru a ne aminti ororile trecutului în speranța de a nu se repeta, iar camerele 84-87 – Sălile „Iuliu Maniu – un părinte al democrației” înmagazinează drumul dus de acest protagonist pentru idealurile sale prin poze familiale, secvențe din activitatea politică și însăși pereții care i-au asistat ultimele clipe. Despre Memorialul Sighet pot fi spuse multe, dar, cert este, că poziția lui între primele 3 locuri de cultivare a memoriei europene, alături de Memorialul de la Aushwitz și Memorialul Păcii din Franța este una scăldată în țipete și sânge de care poporul trebuie să se folosească ca de o pecete a supraviețuitorilor.
Georgiana Matasă, clasa a XII-a, LT „A. Pușkin”
