Secția de reanimare de la Spitalul Raional Ungheni, unde, oricât de bine ar fi în saloanele ei, vă doresc să nu ajungeți niciodată aici. Zilele trecute, am reușit să-i fac o vizită medicului anestezist Vladimir Popovici, care de aproximativ 33 de ani întoarce oamenii de pe ceea lume, inclusiv 10 ani – în Yemen și Angola. Era după o gardă de noapte, dar a fost de acord să povestească tot ce cunoaște despre această „muncă nocivă” – așa își numesc uneori activitatea reanimatorii.
La această muncă nocivă se face tot posibilul, uneori și imposibilul ca să funcționeze toate sistemele omului care a ajuns aici, să corespundă normelor tensiunea arterială și pulsul. În funcție de tipul intervenției chirurgicale și al anesteziei utilizate în timpul ei, pacienții sunt, de asemenea, aduși aici, uneori și înainte de intervenția chirurgicală, de exemplu, ieri au fost internați doi pacienți cu tensiune arterială ridicată, pe parcursul nopții a fost stabilizată și i-au trimis înapoi în secția chirurgie.
Despre faptul că aici lucrează o echipă minunată s-a vorbit de mai multe ori, dar numele medicilor, în ale căror mâini deseori se află viața unei persoane, trebuie să le menționăm – șeful secției, Constantin Costovici, Andrian Kotea, Vladimir Popovici și Lilia Gaibu, unica femeie într-o echipă de bărbați. Aici muncesc și 12 asistente medicale. Secția are 6 paturi care întotdeauna sunt ocupate. Tratamentul în secția de reanimare pentru persoanele asigurate e gratuit, dar statul achită în acest caz 1500-1800 lei. Desigur, nu se compara tratamentul într-o secție obișnuită cu cel de aici, unde medicamentele se injectează intravenos, ținându-se cont de anumite standarde în medicină.
Este uimitor, cum uneori, în doar 24 de ore, medicii din secție reușesc să readucă bolnavul la viață. Doctorul spune că datorită monitorizării constante a stării pacientului, atunci când medicamentele pot fi schimbate la fiecare oră. Totodată, trebuie să avem în vedere că acești medici sunt nu numai reanimatori, ci și anesteziști, nici o operație nu se efectuează fără ei, pur și simplu nu are loc, astfel încât uneori trebuie să se rupă în bucăți. „Aceasta este o muncă titanică, exerciți două funcții simultan. Aici avem șase pacienți, uneori, câte 2-3 sunt conectați la aparatul respirator și starea celui operat trebuie supravegheată în permanență”, spune doctorul.
Dacă a venit vorba despre aparate, ce există în această secție și nu este în altele? Despre cele de respirație am vorbit, există defibrilatoare, un aparat mobil cu raze X, un cardiograf portabil, monitoarele urmăresc tensiunea, pulsul. A-a-a, deci ele țipă mereu? Da, câteodată trebuie să auzi bătăile inimii și atunci se includ monitoarele. Deși, desigur, depinde mult de factorul uman.
Iar acest factor aici este deosebit, bine pus la punct – după ce ești adus în secție, de exemplu, cât ai clipi din ochi ești dezbrăcat „cum te-a făcut mama”. Da, aici omul nu trebuie să poarte haine ca să existe întotdeauna acces pentru orice procedură, la orice venă, pentru masaj cardiac sau o cardiogramă. Și îngrijirea aici e la un nivel înalt. Păcat că salariile specialiștilor sunt la fel ca pretutindeni, deși munca asistentelor medicale care lucrează la terapie intensiva, cred eu, nu poate fi comparată cu a altora, ele 24 de ore se află în picioare, nici starea pacienților nu se compară, și responsabilitatea e mai mare.
De asemenea, am vorbit despre cazurile când medicina este neputincioasă. Potrivit medicului, pare să existe opinia că pacientul internat, dacă s-a întâmplat așa, ar trebui să moară la terapia intensivă. Și uneori îi trimit aici pe cei ale căror zile sunt numărate. Interlocutorul consideră că misiunea lor e de a ajuta oamenii, a-i readuce la viață atunci când este posibil și nu de a prelungi chinul dacă omul este pe moarte, doar în acest timp cel căruia îi pot ajuta nu are loc, pentru că toate paturile sunt ocupate. În același timp, ei luptă pentru fiecare, imaginați-vă că ați făcut totul pentru a-l salva, iar bolnavul moare. Oricât ar fi de e gretabil, uneori se întâmplă. Nu în zadar reanimatorii țin minte aproape toate decesele, mai ales primele. Pentru Vladimir Popovici prima a fost moartea, de peritonită, a unei fetițe de 7 ani care a fost ținută acasă timp de 10 zile. Atunci lor, doctorilor tineri, li se părea că sunt în stare să-i salveze pe toți.
Apropo, când am fost aici, în secție se afla un copil mic, se auzea plânsul lui. Era un copil de un an și opt luni din Grozești internat cu arsuri pe 20 la sută din suprafața corpului, i se acordase ajutor, totul era bine, dar trebuia să vină aviația sanitară să-l transporte la centrul de leziuni termice (arsuri) – copii sunt tratați acolo, dar plângea, deoarece cerea telefonul mobil, iar mama nu i-l da mereu.
Când pacientul este adus aici, întotdeauna există speranțe că va fi salvat? „Da, întotdeauna există gândul că omul trebuie să trăiască, chiar dacă traumatismele sunt incompatibile cu viața, sperăm la o minune și facem totul ca această minune să se întâmple”, spune doctorul.
