Sunt cuvintele unui fost pompier, pensionar de aproape 8 ani. Serghei Gurghiș din orașul Cornești și-a dedicat întrega viață salvării oamenilor și bunurilor lor. Astăzi se poate vorbi despre o dinastie întreagă de salvatori a familiei Gurghiș. La cei 69 de ani ai săi, dânsul se poate mândri cu feciorii și nepoți care-i calcă pe urme. În 40 de ani de activitate a văzut și a trăit multe, iar acum a acceptat provocarea de a ne povesti despre meseria de pompier.
— Cum ați ajuns în serviciul de pompier, a fost un vis din copilărie?
— (Zâmbește) Cred că în copilărie toți își doresc să devină pompieri sau polițiști. Și eu îmi doream asta, îmi aduc aminte când am văzut prima dată mașina cea mare desenată în alb și roșu, îmi spuneam atunci în minte: ”Cred că este tare bine să fii pompier”. Am terminat 8 clase, după care 10 clase, apoi la armată. Când m-am întors am început să lucrez pompier împreună cu verișorul meu Vasile Gurghiș.
— Erați mulțumit de munca pe care o făceați?
— Desigur, deși am început aproape de la zero, aveam salariu de 67 de ruble pe atunci. Am reușit să amenajăm un sediu, apoi l-am făcut și pe al doilea, a trebuit să ne mutăm și de acolo și pe urmă am contruit și pe cel de-al treilea. La început aveam o singură mașină, apoi am mai primit una și așa ne-am ridicat. Eu eram șofer, dar îi învățam pe toți cei noi angajați. Șefii veneau și pleacau. De câteva ori am avut ocazia să dețin funcții înalte, dar mie îmi convenea salariul meu care crescuse cu timpul la 120 ruble, iar șefii primeau mai puțin, așa că am rămas în funcția mea.
— V-ați gândit vreodată să renunțați la această profesie după anumite drame pe care le-ați trăit în timp ce vă făceați meseria?
— Au fost multe evenimente tragice care m-au afectat, dar nici una în așa fel încât să mă facă să las serviciul. Am avut o tentativă, dar dintr-un alt motiv. Într-o perioadă mai dificilă, având trei băieți de crescut, m-am decis să plec la Stația Antigrindină din Cornești, dar după câteva luni m-am întors și de atunci nu mi-am mai dorit să plec. Am început acasă să mă ocup cu viticultura, creșteam vaci, porci, cai. Fiind o zi la serviciu și 3 acasă, timpul îmi permitea să țin gospodărie mare.
— Povestiți-ne despre acele tragedii care v-au marcat, a rămas una din ele întipărită în memorie?
— Așa amintiri nu se șterg niciodată. Au fost cazuri după care nici la masă nu mă puteam așeza, suntem și noi oameni înainte de a fi salvatori avem și noi emoții, trăiri și j stare psihologică care rămâne afectată după fiecare intervenție. Însă le-am depășit rând pe rând, cu gândul că astfel de drame nu pot fi evitate… Imi aduc aminte de incendiul de la fabrica de preparate biochimice, apoi și la Cornești am avut un incendiu, când din flăcări am scos cadavrul unui bărbat care s-a spânzurat. Cele mai dramatice cazuri au fost acelea în urma cărora scoteam cadavre carbonizate sau oameni arși care urlau de durere.
— Spuneați că ați fost și un îndrumător al noilor angajați?
— Îi învățam în primul rând să nu să se piardă cu firea. Când aveam o urgență și îi trezeam din somn, bezmetici fiind, se îmbrăcau și apoi se dezbracau… Daca nu îi organizezi și nu le dai indicații, munca poate fi zadarnică. Poți să ai tone de apă, dar dacă nu o folosești rațional, totul e degeaba. Iar noi pe atunci aveam o singură mașină, cu ea ne descurcam, mai puțină apă și mai multă muncă, cu furca, cu lopețile și cu o strategie bine pusă la punct.
— Între timp v-au crescut și copiii, ei cum au ajuns în aceeași slujbă de salvator?
— Feciorul mai mare, Marin, a terminat studiile în construcții, dar pe atunci nu se construia nimic, așa că l-am îndemnat să vină cu mine. El chiar și s-a pensionat înaintea mea. Celălalt fiu, Iurie, a terminat studiile în științe juridice, iar avocați și judecători acum sunt mulți, așa că l-am îndemnat și pe el să vină încoace. Ulterior și nepotul meu Grigorie s-a angajat inspector. E o tradiție frumoasă în familie, sunt mândru de ei. Acum eu îmi trăiesc bătrânețea în liniște cu soția mea Anastasia. Mi-am procurat două tractorașe, unul mai mare și altul mai mic, am un hectar și jumătate de vie, animale, asta îmi este îndeletnicirea de zi cu zi. Nu pot decât să doresc și noii generații de salvatori să dea dovadă de curaj și devotament și să iasă la pensie din același serviciu.
