Septembrie e despre Cornești – satul meu natal din inima codrilor, despre drumul șerpuitor proaspăt măturat de sub aleea de nuci, despre porțile proaspăt vopsite și izul amețitor al mustului din primele bobițe strivite sub teasc și mâinile muncite de gospodar… Septembrie e despre mirosul de gladiole și primele cete de elevi ce se îndreaptă spre școală, când soarele tomnatic se ivește printre frunzele obosite și nucile crăpate care stau să cadă… Septembrie e despre alaiul de oaspeți ce forfotește la fiecare casă, despre muzica ce răsună vesel în centrul satului și horele frumoase ce se rotesc până sub miezul nopții… Septembrie e despre hramul satului Cornești, care-mi trezește în fiecare an o nostalgie și mă cheamă de fiecare dată să-mi amintesc cu drag de primăvara vieții petrecută sublim. Și, deși viața m-a purtat pe încurcate cărări, iar de-un timp încoace acasă mi-a devenit un alt oraș, totuși rădăcinile mi-au rămas acolo, la baștină, la origini.
Cu prilejul frumoaselor sărbători, vin în dar cu un vers, scris cu penița înmuiată în călimara sufletului răvășit de dor…
Într-o inimă de codru, pe-o colină răcoroasă,
Se întinde-o așezare, pe care-o numesc acasă.
Șerpuiește-un drum de țară, luminat de-un corn de lună,
Unde cântă chiriecii și-n lătrat de câini răsună.
A bătătorit demult tinerețea mea desculță,
Ofilite flori de nuc, presărate la portiță,
Neaua scârțâind sub pâslă, drumurile măturate,
Pe poteca de sub plopi – flori de soare scuturate.
Cerului i-am numărat nori de catifea albastră,
Vârful caselor din sat și mușcatele din glastră,
Cântul de cocoși în ziuă și cireada cea pestriță,
Ouăle din pălărie, florile de romaniță.
Case ce zâmbeau în vară, cu ferestrele deschise,
Oleandre scoase-afară, strălucind pe sfori întinse,
Lângă casă o căpiță, cu mirosul de fânețe,
Învelită-n pelerină de cosași ce-și dau binețe.
Dudul cel cu negre straie, ce-mpărțea cu toți din rod,
Liliacul de la poartă, scara-n gura de la pod,
Un uluc în colț de luncă, cumpăna fântânii dragi
Și livada cea de mere ce-ascundea prin iarbă fragi.
Clopotele zgomotoase, cupole cu-al lor mister
Și antenele înalte ce-ajungeau până la cer.
Mături rezemate-n ușă și pe deal – harbuzării,
Țoale scoase la zăpadă, corul cel de ciocârlii.
Lanuri de porumb pe dealuri, un izvor ce ne-adăpa,
Risipind licoarea rece dintr-o cupă ce curgea.
Cum stăteam în rând la pâine, mama-n casă cum torcea,
Împletindu-ne pieptare pentru iarna ce venea.
………..….…………………………….
Azi se leagănă pustiu scrânciobul de sub cireș,
Scaunul de lângă poartă, tufele de măcieș.
Case scufundate-n timp, prispe ce miros a dor,
Cărărușa cea uitată și pe poartă un zăvor.
Totul am plătit cu ani, luna martoră mi-a fost,
În oricare-al casei geam, e-o poveste-n adăpost.
Te voi povesti frumos, satul meu cu-alei de nuci,
În a vieții primăvară, numai tu mă readuci.
