Pe stradă, la ușa vreunei instituții, în sufletul apropiaților ne place să scuipăm. Ne luăm la întrecere, așa ca la un campionat sportiv, care și cât mai departe poate scuipa și cantitatea să fie mai mare. Că, na, să fim noi primii, să urcăm pe podium. Nici nu ne dăm seama cât de penibili suntem. În deșertăciunea noastră credem că suntem cei mai buni, că așa sfidăm răul din societate, că dovedim că suntem eroi, dar, de fapt, ne arătăm slăbiciunea că nu putem face față unei probleme, că nu avem cei 7 ani de acasă, că nu știm să ne respectăm pe noi și pe cei din jur. Pe stradă, în parc. La doar câțiva centimetri coșul pentru gunoi, oamenii scuipă cojile de la semințele de floarea-soarelui chiar pe trotuar că îți pare că așa trebuie să fie, că e la ordinea zilei. Scuipatul în suflet însă e răul cel mai rău.
