48 de cazuri de infecție, atât arată statistica din raionul Ungheni, despre 20 dintre aceștia se spune că s-au tratat. Cei mai mulți dintre ei preferă să nu vorbească de acest lucru, de teamă că vor fi discriminați. Totuși, unii dintre ei cred că este nevoie să povestească experiența prin care au trecut și lucrurile care i-au marcat.
Gheorghe Dutcan în vârstă de 67 de ani și partenera sa de viață, Elena Junghietu, de 66 de ani, sunt primii și singurii infectați, până la acest moment, din satul Petrești. După două săptămâni de tratament și o ultimă probă negativă bătrânii s-au întors acasă.
Virusul l-ar fi luat de la Spitalul de Urgență din Chișinău
Bătrânul ne-a povestit în detalii cum și de unde s-ar fi îmbolnăvit de boala ce a ajuns vestită în toată lumea.
„Concubina mea, Elena, este bolnavă de diabet. A făcut o cangrenă la degetul de la un picior și în luna aprilie a fost operată la Spitalul de Urgențe din Chișinău. Din câte am auzit eu, acolo a fost un mare focar de infecție și cred că de acolo a și luat-o. A început să se simtă rău după două săptămâni de la externare. Se sufoca și vomita și am chemat ambulanța. Doctorul a spus că poate fi pneumonie, că cei care stau la pat deseori o fac”, își amintește bătrânul.
De aici și până la verdictul COVID-19 nu a mai durat mult. La data de 30 aprilie, Elena Junghietu a fost confirmată ca fiind cel de-al 18 caz în raion și primul în satul Petrești. La 3 zile diferență, perioadă în care s-a aflat la izolare, partenerul său a apelat la 112, acuzând simptome ale infecției.
„După ce au internat-o pe ea, eu am rămas acasă. Urmam tratamentul prescris de medicul de familie. Cu câteva zile înainte ca Elena să se îmbolnăvească eu am făcut pneumonie, la mine deja e cronică, o fac în fiecare an. După ce am văzut că medicamentele se termină, dar la mine nu sunt schimbări, știind și diagnosticul care i s-a pus ei, am zis să merg să mă controleze și pe mine”, povestește bărbatul.
La data de 3 mai, Gheorghe Dutcan este internat în secția de boli contagioase unde i se preiau primele probe, iar la data de 4 mai este confirmat cu diagnosticul de COVID-19 și transferat în secția de boli cronice, acolo unde se afla și perechea sa.
Scafandrii din secția de boli cronice
„Am fost repartizat cu Elena într-un salon. Eram doar noi doi. Ea era ținută cu masca de oxigen, i se făceau proceduri de curățire a plămânilor. Eu în schimb aveam o formă ușoară, cred că așa a vrut Dumnezeu, că așa am putut să am grijă de ea, să o supraveghez, ajutam și eu cu ce puteam acolo, ascultam instrucțiunile asistentelor, ne vizitau de 3 ori pe zi și veneau îmbrăcați în scafandri”, își reamintește Gheorghe.
Dânsul mai spune că regulile au fost foarte stricte și nimeni nu avea voie să iasă în secție. Singura priveliște pe care o admirau era cea pe care le-o oferea geamul, iar cu rudele au vorbit doar la telefon. Despre restul pacienților acesta povestește că atunci când a fost internat nu erau decât 4, iar apoi s-au înmulțit că le-a pierdut și numărul. Cei mai mulți erau din Sculeni, acolo ar fi fost un focar în spital. Din întreaga secție era singurul bărbat, iar în cele 14 zile a fost martorul ocular al mai multor cazuri, fiecare cu specificul său. De alimentație nu s-a plâns, cășuța, ciorbița și cârnăciorii i-au căzut cu tronc, chiar și ”scafandrul” care le aducea mâncarea în salon. De altfel, secția era plină de ”scafandri”, fiecare cu funcția sa bine stabilită.
„Lucia Bulgaru – medic de la Dumnezeu”
„Atât pentru noi, cât și pentru restul pacienților finalul putea fi altul, dacă nu era doamna Lucia și întreg colectivul medical. Cu atâta grijă și afecțiune ne-au tratat. Și-au pus propriile vieți în pericol, ca să ne trateze pe noi. Numai ei știu, săracii, cum stau îmbrăcați în echipamentele alea. Când se dezbrăcau din ele erau uzi tot. Mi-o amintesc și acum pe doamna Lucia, cu două perechi de ochelari și cu scafandru pe ea, venea și ne controla de 3 ori pe zi cum ne simțim. Eu pe ea o știu de mult, am lucrat 6 ani la secția de pază la spital. Știam că este o fire mai iute, sportivă, implicată peste tot în sindicate, la organizări, dar acum am văzut-o și ca medic, medic de la Dumnezeu”, remarcă cu satisfacție bătrânul.
De altfel, acesta a ținut să mulțumească întregului colectiv, care s-a implicat în tratarea sa și a concubinei sale, menționând și cele două asistente Nicoleta și Felicia, ale căror nume de familie nu le cunoaște. Din spusele sale, acestea ar fi stat la căpătâiul patului concubinei sale, în prima sa zi de spitalizare. Nu a uitat nici de ”domnul cu buteliile”.
„Mare chin pe capul lui, butelia cu oxigen se termina la 2 ore, trebuia să anunțăm asistenta și ea îl chema să o schimbe. Noroc că locuiește lângă spital, alteori nici nu mai ajungea acasă, dormea acolo și el”, îl compătimește bărbatul.
„Îmi închipuiam eu că se vor uita la noi ca la lupi”
Odată ce s-au văzut acasă, Gheorghe și Elena nu au uitat experiența prin care au trecut, motiv pentru care bătrânul se ocupă în permanență de igienizarea locuinței cu clor, iar dacă rămâne fără, mai trece și la țuică. Spălatul pe mâini a devenit deja o obișnuință, iar masca o îmbracă de fiecare dată când iese pe afară.
„Îmi pun masca când ies afară dacă mă strigă cineva la poartă. Dar acum la noi nu vine nimeni. O vecină a mai întrebat de sănătate, ceilalți sunt familii tinere cu copii, cred că se tem. Îmi închipuiam eu că se vor uita la noi ca la lupi. Dar dacă ar fi să o luăm altfel, noi am trebui să ne temem de cei tineri. Că ei pot fi purtători fără să simtă, dar pentru noi bătrâni cu imunitatea slabă și încă câteva boli, ar putea fi chiar fatal” a conchis în final Gheorghe Dutcan.
