Azi mergem la Spitalul Raional din Ungheni să facem cunoștință cu un băiat foarte bun, cel puțin, așa spun despre el pacienți. Iată-l, kinetoterapeutul Vasile Pruteanu. Zâmbetul și sinceritatea lui te dispun la comunicare.
— La această specialitate cu siguranță nu ați visat din copilărie.
— Dar, probabil, era ceva la nivel de subconștient. Aveam vreo 10-11 ani, când i-am ajutat unui văr de al meu să se recupereze după o fractură de braț, el îmi spunea ce să fac și eu făceam.
— După absolvirea liceului „Ion Creangă” din Ungheni ați început să căutați unde sunt pregătiți astfel de specialiști?
— În general, nu am căutat, pur și simplu am decis, după clasa a XI-a, să absolvesc 12 clase la vreo universitate. Da, așa ceva era posibil. Nu, eu nu am fost talentat, eram un băiat obișnuit, destul de năzbâtios…
— Și iubit de fete.
— (Râde). Nu știu. Simpatie, probabil, manifestau, dar eu eram foarte ocupat la karate, din clasa a IV până în a XI-a și doi ani în capitală m-am antrenat. În general, nu știam unde să merg, am luat ghidul abiturientului și am început să caut ce mi-ar plăcea, iar prietenul îmi spune: du-te la sport. Am găsit. Credeam că voi fi antrenor, facultatea de management în activitatea sportivă îi pregătea, dar cineva m-a convins să merg la facultatea de kinetoterapie, medicină sportivă. Am făcut masteratul la Moscova, specialitatea medicină sportivă.
— La Moscova?
— Soarta a fost așa. Acolo locuia soția mea, se mutase cu familia ei și m-a ademenit în capitala Rusiei. Dar acum eu am ademenit-o aici.
— Cum ați făcut cunoștință cu o moscovită?
— Probabil, ca mulți alții, în rețelele sociale, ceea ce până atunci nu acceptam. A fost întâmplător, ea a răspuns și am început să comunicăm. Familia ei plecase din Ștefan Vodă și la acea vreme deja de trei ani trăia în Moscova. A fost o istorie foarte interesantă, pe atunci eu și viitoarea mea soție aveam mulți prieteni comuni. S-a întâmplat așa că toate sforile duceau în același loc. Apoi, ea a venit aici, la invitația mea insistentă, și a plecat, spunând că nu are nevoie de așa ceva. Dar am continuat să comunicăm, apoi ea a venit din nou și ne-am cununat.
— Iar Moscova?
— Am locuit acolo șase ani. La sosire m-am chinuit un an, căutam de lucru, tare nu vroiam să aud refuzuri, dar, în același timp, diploma mea era moldovenească, eu aveam înregistrare temporară, nimeni nu vroia să mă ia, cu atât mai mult, masor. Dar, totuși, am găsit, însă nu am reușit, clienți erau foarte puțini și am plecat… Cred că începea o depresie, soția lucra, iar eu aveam un client în două luni și am decis să învăț. M-am dus la universitatea rusă de stat de educație fizică, sport și turism — cea mai serioasă la nivel federal.
— Ați fost admis?
— Am fost. Am susținut aceleași examene ca și aici, doar că în limba rusă, pe care o știam cam de nota 3. Am absolvit și am obținut nu doar o diploma, dar și cunoștințe foarte bune. Apoi, din nou, am început să caut de muncă, am alcătuit o listă unde aș fi vrut și aș fi putut lucra, am început de la capătul acelei liste, dar am fost acceptat acolo unde doream mult să lucrez – în secția de reabilitare după accidente vasculare cerebrale. Da, nu este ușor. Am avut și succese, dar mă trăgea acasă.
— Dealurile, viile?
— În general, toate, casa, familia, părinții mei, surioara mai mică care a mers pe urmele mele, am inspirat-o și pe ea. A studiat la Iași, dar nu lucrează pe specialitate, probabil, nu i-a plăcut.
— Masajele sunt diferite…
— Masajul este o procedură fiziologică la anumite boli, iar eu mă ocup de gimnastica curativă, cu ajutorul mișcărilor, folosind diferite tehnici de lucru cu persoanele bolnave. Există pacienți recunoscători, eu și azi comunic cu mulți dintre cei care au fost la mine la Moscova, ne sunăm, am și aici bolnavi care îmi sunt recunoscători.
— Recuperarea bolnavilor după accident cerebral e dureroasă?
— Uneori da, mușchii sau sunt contractați, sau slăbiți. Dar sarcina noastră principală e de a pune omul pe picioare, a-i îmbunătăți calitatea vieții, pentru ca el să nu aibă nevoie de ajutor din partea altcuiva.
— Ce planuri de viitor aveți?
— Este greu de spus. Aș dori să am locuința mea, fiindcă deocamdată închiriem un apartament. Cu salariul de medic nu am posibilitatea să-l cumpăr, chiar și un credit pentru procurarea acestuia nu pot lua, trebuie să primesc cel puțin 10 mii de lei. Da, am un vis – propriul cabinet, cu atât mai mult cu cât „crește” ajutorul meu – soția învață la Colegiul de Medicină. În general, merg pe drumul pe care mi l-am trasat.
