În anii ’90, când Moldova abia ieșea din cortina de fier a comunismului, bibliotecile încă mai păstrau ecoul propagandei sovietice. Pe rafturi se aflau cărți scrise cu scopul de a modela minți, de a cultiva obediența și spiritul de sacrificiu „pentru binele comun”. Noi, copiii, nu știam asta. Citeam cu o curiozitate firească, fără filtre ideologice, fără să ne întrebăm cine și de ce a scris acele pagini.
Printre acele cărți a fost și cea despre Pavlic Morozov, copilul care și-a denunțat propriii părinți. Azi, înțelegem că a fost un simbol artificial creat de regimul sovietic, un model de „devotament” față de stat. Atunci însă, povestea m-a tulburat profund. Mă întrebam: cum poate un copil să facă asta? Cum să-ți lași inima să-i trădeze pe cei care ți-au dat viață? Simțeam instinctiv că în acea poveste e ceva profund greșit. Era, poate, prima mea confruntare cu propaganda, chiar dacă nu știam să o numesc așa.
Au existat și cărți care îmi plăceau, mai ales cele despre mobilizarea colectivă. Îmi aminteau de spiritul nostru moldovenesc, de clacă – acea formă de ajutor reciproc transmisă din moși-strămoși. Sub regimul sovietic, i se spunea subotnic, iar astăzi o numim voluntariat. Diferența? Esențială. Atunci era, de multe ori, o obligație deghizată în entuziasm colectiv. Astăzi, alegem să ne implicăm. Dar copil fiind, vedeam doar partea frumoasă, eram ghidată de o inocență curată, nepervertită.
Mai târziu, au început să apară fisuri în înțelegerea mea despre trecut. Am aflat mult mai multe detalii despre deportările staliniste. Apoi, despre Holocaust. A fost ca o lovitură în plex. Brusc, istoria nu mai era doar despre fapte, ci despre durere, despre destine frânte, despre vieți luate pe nedrept. M-au afectat profund. Nu poți să citești despre aceste tragedii și să rămâi același. Nu dacă ai suflet.
M-am întrebat mereu ce fel de minți pot imagina astfel de mecanisme de teroare. Cum poate un om, cu sânge rece, să condamne un alt om – un copil, o mamă, un bătrân – și să creadă sincer că luptă „pentru dreptate”? Această întrebare, din păcate, rămâne deschisă. Dar știu un lucru sigur: asemenea orori nu trebuie să se mai repete.
Pentru asta, e esențial să vorbim despre ele. Să citim. Să învățăm. Să nu ascundem istoria în cărți prăfuite sau în muzee uitate. Să nu o politizăm. Să nu o rescriem. Să o înțelegem în toată complexitatea ei, cu tot ce are mai dureros și mai greu de acceptat. Pentru că doar așa vom putea construi o societate în care respectul pentru viață, adevăr și demnitate umană să fie mai mult decât simple cuvinte.
Istoria nu trebuie uitată. Fiindcă atunci când uităm, riscăm să repetăm.
