Protagonistul interviului din această săptămână este un tânăr unghenean îndrăgostit de teatru și dans. La cei 21 de ani Edgar Bunea se poate mândri deja cu un renume în ansamblul „Struguraș”, evoluând de mai bine de opt ani la spectacolele internaționale, iar în curând și cu o diplomă de licență în actorie la Facultatea de Arte de la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, România.
— Edgar, povestește-ne de la ce vârstă ai început să dansezi.
— Cred că încă din burta mamei. Și părinții mei au fost dansatori în ansamblul „Struguraș”, iar mama a evoluat pe scenă, chiar și atunci când era însărcinată. Eu practic m-am născut cu această pasiune pentru dans. La vârsta de 8 ani bunica m-a dus pentru prima dată la Palatul de Cultură. Pe atunci mai făceam și Școala de Muzică, cântam la acordeon, faptul că am rămas atât de impresionat de dansuri mă făcea să fug de la această școală ca să merg la dansuri.
— Când a fost prima ta ieșire pe scenă?
— Cred că în 2010, exact în anul acela am fost și în Polonia, iar apoi au urmat și altele. Am fost de 3 ori în Polonia, tot de atâtea ori în Letonia, Lituania, Grecia, Italia.
— Crezi că talentul îți vine de la părinți?
— Cu siguranță de la mama. Ea a fost o femeie de aur, cred că acest talent și pasiune pentru artă o am de la ea. Și ea a făcut dansuri de mică până când a decedat, pe atunci eu aveam 4 ani, era cu două zile înainte de ziua mea de naștere. Și tata a fost un bun dansator, doar că el s-a reprofilat în medicină, acum este medic în Africa, își vede de viața lui, eu am rămas cu bunica.
— Bunica a fost totul pentru tine, a reușit să facă față provocărilor?
— Bunica a fost și mamă, și tată pentru mine. A făcut multe sacrificii, mă apăra până și în bătăile cu copiii, nu am fost eu tocmai cel mai cuminte pe atunci, pentru asta îi sunt recunoscătoare. Cred că ea este îngerul lăsat de mama.
— Ai ales să faci o facultate în România, de ce?
— Era o dorință încă de mic copil. Cu părere de rău, limbajul oamenilor de la noi uneori mă sperie. În ceea ce privește facultatea, mi-am dorit mereu ceva diferit, psihologie, jurnalism și până la urmă m-am oprit la actorie. Am știut că asta vreau să fac, când am discutat cu o colegă de la dansuri, care intrase la această facultate, eram impresionat de atitudinea ei. Așa că am aplicat și am fost admis. Cred că a fost un noroc, de fapt sunt de părere că toată viața mea este un noroc.
— Ai plecat într-o lume nouă, care au fost primele impresii?
— Straniu, m-am pomenit într-un oraș unde nu cunoșteam nimic, într-un cămin de băieți, iar în primele două săptămâni nu am avut niciun curs. Când mi-am văzut colegii, prima impresie era „ce-i cu toți nebunii ăștia?”. Primul exercițiu era să mutăm fiecare scaunul, aflându-ne într-un cerc, fără să facem niciun zgomot. Am stat 4 ore la acest exercițiu, chestia asta ne-a unit, ne-a arătat cine-i liderul.
— Ți-ai propus să revii în Ungheni?
— Da, cu siguranță. Mereu mi-am iubit orașul așa cum este el. Am multe planuri, vreau să aduc teatrul aici și vreau să duc „Struguraș”-ul în Galați să facem un schimb de experiență. Aș dori să creez o minișcoală de actorie. Ar fi frumos să avem un teatru în oraș. Să vrei să ieși în weekend seara undeva nu ai decât o opțiune – să te duci într-un local să bei ceva. Cum ar fi dacă am avea un teatru, cu siguranță ar fi o formă de divertisment de calitate, care ne va alunga stările astea care ne apasă în viața de zi cu zi.
— Ce alte vise mai ai?
— Aș vrea să vizitez America, să văd în special cinematografia de acolo. Aș vrea să cunosc lumea ciudată de acolo, despre care tot se vorbește. Totodată aș vrea să obțin și un master, doar că încă nu sunt decis ce să aleg, scenografie, coregrafie sau actorie, dar cred că am o mare opotunitate, am doar 21 de ani și absolvesc deja o facultate, mai am timp să mai fac încă 2-3 dacă asta voi dori.
— Pe lângă bunica care te-a încurajat,cine ți-a mai transmis această sete de cunoaștere a artei și a frumosului?
— Pentru toată educația în artă vreau să-i mulțumesc coregrafei mele de la ansamblul „Struguraș”, Nina Pricladova. A crescut atâtea generații, pe părinții mei, pe mine și probabil că pe mulți alții. A investit și a educat în noi tot ce avea ea mai bun, toată flexibilitatea pe care o dobândise încă de pe când era balerină. Cred că ea merită toate respectele unghenenilor. Cu ajutorul ei oamenii din afară au cunoscut ce înseamnă Moldova. Noi mergem și reprezentăm țara la concursuri și atunci când luăm cele mai multe aplauze comparativ cu alte țări, cum ar fi Italia, Madagascar, Polonia, Franța, este uimitor. Ei nu au avut niciodată aplauzele pe care le-am avut noi.
