Azi vom face cunoștință – eu, în tot cazul, nu o cunoșteam pe această doamnă, deși auzisem că este o persoană energică și interesantă – cu Roza Ilica, directoare adjunctă treapta primară la liceul „Mihai Eminescu” din Ungheni. Ea a venit la întâlnire fugind, nu mergând.
— Și în viață tot alergați?
— Mă străduiesc, nu întotdeauna reușesc, dar încerc, deoarece sper să fac mai mult decât pot. Dar ceea ce trebuie și îmi stă în puteri duc neapărat la capăt.
— Cum să știi, poate nu e nevoie.
— Pentru asta am cap. Mai întâi analizez, chibzuiesc și abia pe urmă acționez. Sunt un strateg bun, înainte de a face ceva, calculez toți pașii.
— Sunteți tânără pentru a fi strateg.
— Am o experiență de viață bună, iar cea profesională numără de acum 20 de ani. Am însușit că o muncă bine planificată asigură succesul.
— Cine v-a pus un nume atât de rar, frumos, înmiresmat?
— Numele mi l-a dat mama. Din Ucraina a venit o femeie, Roza, cu care a făcut mama cunoștință, i-a plăcut foarte mult, era pozitivă, bună, sinceră…
— Ați moștenit de la ea numai numele? De unde vă sunt rădăcinile?
— Tata e din Șicovăț, da, el e Furtună, iar mama e din Morenii Noi, Ilica e din Valea Mare.
— Înseamnă că în acest sat s-au intersectat căile a doi tineri, Furtună și Ilica?
— Viitorul meu soț trăia într-un capăt al satului, iar eu – în altul. Când s-au căsătorit părinții mei, s-au mutat în acest sat, li s-a repartizat un lot de casă și eu m-am născut aici. Ungheneancă am devenit cu 20 de ani în urmă. Pe vremuri am dorit mult să lucrez la o școală din oraș și nu știu de ce aveam un deosebit respect față de școala nr. 1, acum e liceul în care muncesc. Îmi părea atât de mare și neobișnuită, doream să lucrez în ea, deoarece de mică am visat să fiu învățătoare. Atunci toate fetițele se jucau de-a învățătorii sau doctorii. Părinții au susținut visul meu din copilărie și au făcut totul ca el să se realizeze (vocea îi tremură), mama a decedat anul trecut. A fost o femeie uimitoare, spunea că trebuie să fiu inteligentă, să muncesc asupra mea.
— Ce au lucrat părinții?
— Ambii au fost agronomi, dar mama a lucrat după profesie, pe când tata – nu. Ei i-a fost greu și a ținut mult ca noi, copiii, să nu lucrăm așa. De aceea mereu ne spunea că trebuie să învățăm, trebuie să citim cât mai mult.
— Ați realizat și visul propriu, și al mamei, devenind pedagog?
— Așa este, la 15 ani am intrat la școala pedagogică din Călărași. Am lucrat la școala „Spiridon Vangheli” și prin corespondență am absolvit Facultatea geografie și geologie la Universitatea de Stat.
— Școala v-a îndrep-tățit speranțele?
— În pofida schimbărilor care au loc în societate și în sistemul de învățământ, succesele trebuie să fie apreciate de părinți și elevi, acum acest lucru este cu mult mai important decât era mai înainte. Doar noi lucrăm pentru copii, nu pentru altcineva. Dacă ai ce să le transmiți, primești în schimb același lucru. Noi investim în viitorul țării noastre, doar în clasele noastre învață viitorii parlamentari, președinți de țară, medici, polițiști și trebuie să facem așa ca ei să fie specialiști buni.
— Aveți și ore?
— Înainte am lucrat în clasele primare, dar de doi ani acumulez experiență de comunicare cu elevii din clasele mari. Însă îi iubesc mult pe cei mici, dacă ai o dispoziție proastă, intri în clasă la ei și uiți de toate.
— Copiii dvs. cu ce se ocupă?
— Avem un fiu care va împlini 20 de ani, învață la Iași la Facultatea cultură fizică și sport a Universității „Alexandru Ioan Cuza”.
— Despre ce mai puteți spune că e o reușită?
— Pot spune că e familia. Suntem împreună, alături, avem relații minunate. Nu contează cine a venit primul acasă, gătim, facem curățenie, ne ocupăm de treburi, dacă există posibilitate, facem totul împreună, discutăm, decidem.
— Aveți regrete?
— Poate așa mi-i firea, dar nu regret trecutul, nu judec, dacă trebuie să fac ceva, mă iau în mâini, îmi adun puterile și încerc să fac. Uneori cred că aș fi putut face mai mult, dar nu-mi ajunge timp. Regret doar că uneori îmi încurcă emoțiile.
— Ce planuri de viitor aveți? Că fiul după studii se va stabili în străinătate, veți pleca la el?
— Fiul își va decide singur soarta, deși vreau să se întoarcă aici, pentru că eu iubesc cu adevărat acest pământ și nu voi pleca nicăieri. Vreau să dedic mai mult timp mie, familiei. De fapt, îmi place tot ce fac acum.
