În istoria statalității Țărilor Românești, medievale existau așa-numiți – Dregători (conducători, funcționari) – la Curtea Domnească cu atribuții administrative, justiție, armată etc. Evolutiv s-au creat dregătoriile, care erau departamente medievale publice sau de curte domnească în statele românești – Țara Românească și Țara Moldovei.
Dregătorii (în sens modern înalți funcționari) puteau îndeplini sarcini din porunca domnească indiferent de atribuțiile principale ale funcției lor. Prin delimitarea anumitor funcții deosebim două tipuri de dregătorii: dregătorii publice, în care posesorul avea atribuții publice administrative, judecătorești și dregătorii de curte, în care posesorii, în primul rând, executau activități de protocol la curtea domnească.
1. Dregătorii publice: Banul– principalul dregător în Țara Românească și judecător în dreptul de a pronunța pedepse / sentințe capitale. Vornic – era conducătorul Curții domnești, treptat a cumulat cele mai importante atribuții judecătorești în Țara Românească și Moldova. Logofăt – era conducătorul Cancelariei domnești, supraveghea redactarea actelor domnești, punea sigiliul domnesc pe acte. Vistier – se ocupa de administrarea fiscală a Țării, de evidența veniturilor și a cheltuielilor, a contribuabililor și scutiților de dări. Spătarul – avea rol mai important în Țara Românească în domeniul militar, conducea corpul de gardă domnească. Pârcălab – avea atribuții administrative și judecătorești în teritoriul jurisdicției sale. Armaș – apare în documentele în timpul lui Ștefan cel Mare și al lui Vlad Țepeș, avea sarcina îndeplinirii pedepselor. Hatman – apare în sec. XVI-lea, ca substituit al portarului în Moldova. Principala atribuție era ca militară, pe care a preluat-o de la portari și pârcălabi. Portari – în Țara Românească se ocupa de hotărnicii și primirea solilor (funcție deținută în Moldova de ușar).
2. Dregătorii de curte: Postelnicul – era dregătorul cel mai apropiat de persoana voievodului, putea intra în iatacul domnitorului chiar și nechemat. Numărul postelnicilor a crescut în sec. al XVI-lea. Medelnicerul– turna apă domnului pentru a-și spăla mâinile la masă, punea sarea în mâncare. În sec. XVI-lea era membru al Sfatului Domnesc. Marele medelnicer era ajutat și de medelniceri de rangul doi și trei care păstrau vesela, puneau masa sau desfășurau alte activități legate de cina domnului. Originea cuvântului este medelniță – un lighean de apă în care se spălau mâinile. Pivnicer – avea în grijă viile și pivnițele domnești. Paharnicul– se ocupa de aprovizionarea pivnițelor domnești cu vin și de ospețele domnești. Gusta vinul înainte de a-l servi pe domnitor. În Moldova avea numele de ceașnic. Stolnicul– se ocupa de masa voievodului și de servirea acesteia la ospețele domnești, de aprovizionarea cu alimente, inclusiv pește. Subalternii marelui stolnic erau solnicii sau stolniceii, care strângeau dijma din pește de la bălțile Dunării. Clucer – răspundea de magaziile și depozitele domnești. În Moldova exista și jitnicerul, care se ocupa de depozitele de grâne. Pitarul– pregătea pâinea pentru domn, slujitori sau corpurile de oaste cu tain (rație) zilnică de pâine. Slugerul– era însărcinat cu aprovizionarea și distribuirea rațiilor de carne. Comisul– avea grijă de grajdurile, caii domnului ocupându-se și cu aprovizionarea cu fân. Cu timpul, Marele comis a fost dublat de un comis al doilea și apoi de un comis al treilea. Serdarul – a apărut în a doua jumătate a sec. al XVI-lea și avea în grija sa corpurile armatei în timp de război. Aga– apare în sec. al XVI-lea mai întâi în Țara Românească (1567) și apoi în Moldova (1592). Numele era turcesc fiind comandantul pedestrașilor și subalternul marelui spătar în Țara Românească și al hatmanului în Moldova.
La mijlocul sec. al XV-lea dregătorii au început să ocupe un rol mai important în Sfatul Domnesc. Dregătorii nu aveau leafă, fiind răsplătiți cu danii și scutiri de către Domn, cu plata serviciilor prestate, cu diverse daruri.
E bine să știm ce a fost în domeniul respectiv și ce este în prezent în ce privește supraglomerarea aparatului administrativ pe un teritoriu relativ mic.
