Săptămâna trecută în calendar a fost 15 ianuarie. O zi importantă pentru poporul român de pe ambele maluri ale Prutului. A fost ziua când s-a sărbătorit 176 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, cea mai cunoscută personalitate a culturii românești, dar și data când am marcat Ziua Culturii Naționale.
În această zi s-au depus flori la bustul / monumentul poetului și eu îmi doresc ca acestea să fie cu adevărat valorificate. Și când spun „valorificate”, nu mă refer la un gest material sau la o obligație formală, ci la sensul profund al acestui omagiu. Florile, depuse nu doar la bustul lui Eminescu, dar la orice personalitate reprezentativă pentru cultura națională, nu ar trebui lăsate să se usuce sub privirile grăbite ale trecătorilor, ci să devină un simbol viu, un punct de pornire spre ceea ce au fost și continuă să fie valorile pentru care acești oameni au trăit și au creat.
A depune flori este un act de respect, dar respectul în sine nu se oprește numai la ceremonii. El cere continuitate. Înseamnă să pășim, fie și cu pași mici, pe urmele celor care ne-au lăsat o moștenire culturală solidă: să ne cultivăm limba, graiul, gândirea și discernământul. Înseamnă să învățăm să gândim critic fără a ne murdări sufletul de ură, de superficialitate sau de dispreț față de celălalt. Gândirea critică nu este un instrument de atac, ci un exercițiu de responsabilitate și maturitate intelectuală.
Prea des ne limităm la gesturi simbolice, la fotografii și discursuri frumoase, bifând prezența la evenimente comemorative fără a ne întreba ce rămâne după ele. Omagiul adevărat începe acolo unde gestul se transformă în faptă. Când deschidem o carte în loc să o lăsăm pe raft, când alegem să vorbim și să scriem corect, când ne interesăm de istoria noastră și o înțelegem în profunzime, nu doar din manuale, ci din izvoarele ei. Oamenii de cultură pe care îi comemorăm ne-au învățat, prin opera și viața lor, că identitatea se păstrează prin cuvânt, prin educație, prin respect față de adevăr și demnitate. A apăra aceste valori astăzi înseamnă a nu le trivializa, a nu le folosi ca arme în conflicte sterile, ci a le transforma în repere pentru dialog și înțelegere. Florile depuse la busturile lor pot deveni un îndemn la continuitate dacă ne lăsăm inspirați de semnificația lor. Ele pot fi începutul unei reflecții sincere despre cine suntem și încotro mergem. Altfel, rămân doar flori frumoase care se ofilesc, în timp ce moștenirea celor pe care îi comemorăm riscă să fie acoperită de indiferență și uitare. Iar uitarea, mai mult decât orice, este cea mai dureroasă formă de pierdere.
