Am fost în vacanță. Una pe care am așteptat-o ca pe o gură de aer, cu nerăbdare. Nu zic că nu am mai plecat și până acum, dar parcă de data asta a fost altfel. Mai așteptată. Mai dorită. Am mers cu autocarul. Lume multă, cu bagaje, cu vorbe, cu emoții. Nimic deosebit, până am ajuns la duty free-ul din vama moldovenească.
Acolo, câțiva dintre călători și-au cumpărat băuturi alcoolice. Fiecare cu gusturile lui, nimic de zis. Dar odată pornit autocarul, s-au auzit capacele desfăcându-se și paharele ciocnindu-se. Nu-i bai, oamenii nu au făcut scandal, însă mirosul de alcool, amestecat cu cel de preparate culinare, te dădea gata. Erai prins într-un borcan cu arome care nu-ți mai dădeau pace. Și te întrebai: oare asta e vacanța pe care o visam sau o repetiție de peterecere improvizată pe patru roți?
Nu doar alcoolul e problema. Am văzut și altele, de-a lungul timpului: telefoane date pe difuzor, cu toată lumea obligată să afle ce cumpără vreo rudă de la piață; muzică la maxim în căști, care nu mai sunt căști, ci boxe mobile; copii lăsați să se joace printre scaune, de parcă autocarul ar fi teren de joacă; pachete cu mâncare desfăcute fără nicio jenă, cu mirosuri care se amestecă într-o veritabilă „degustare internațională” forțată. Nu sunt lucruri grave, dar toate la un loc te fac să-ți dorești să ajungi mai repede, numai să scapi.
Transportul public nu e sufrageria nimănui. Nu e nici locul pentru mesele de prânz, nici pentru chefuri, nici pentru spectacole private. E un spațiu comun și aici e tot secretul – comun. Adică al tuturor. Și dacă e al tuturor, atunci fiecare ar trebui să se gândească și la cel de lângă el, nu doar la sine.
Că prea mulți cred că „al nostru” înseamnă „al nimănui”, deci fiecare face cum îl taie capul. Dar nu-i chiar așa. Libertatea mea se termină acolo unde începe disconfortul celui de lângă mine. Și nu-i mare filosofie să înțelegi asta. E vorba doar de bun-simț. Și, culmea, bunul-simț nu are nevoie de bani, nici de regulamente groase cât codul penal. Mi se pare simplu: vorbești mai încet, mănânci discret sau, și mai bine, la popas, îți pui căștile la un volum suportabil, îți ții copiii aproape. Și mai ales, nu aduci alcoolul într-un spațiu închis, unde nu ai pe unde fugi de miros sau de efecte.
Unii ar zice: „Eh, mare lucru! Doar câteva ore de drum”. Dar tocmai aceste câteva ore pot face diferența dintre o călătorie liniștită și una care îți consumă nervii. Respectul nu costă, dar valorează enorm. Și nu e valabil doar în autocar sau în avion. E valabil și la coadă la magazin, și în sala de așteptare, și pe trotuar.
Mi se pare că aici greșim cel mai mult ca societate: ne-am obișnuit să credem că „merge și așa”. Că nu contează dacă deranjezi puțin. Că ceilalți trebuie să se adapteze. Doar că, în realitate, exact din aceste mici neglijențe se construiește un disconfort colectiv uriaș. Și apoi ne mirăm de ce suntem mereu obosiți, nervoși, sătui de oameni.
Drumul meu de vacanță a continuat, desigur. Am încercat să mă detașez, să mă gândesc la peisaje și la destinație. Dar gândul tot la asta mi-a rămas: că respectul e cel mai simplu bagaj pe care putem să-l luăm cu noi în orice călătorie. Ușor de purtat, dar atât de greu de găsit la unii. Dacă am reuși, fiecare, să ne gândim un pic la cel de lângă noi, drumurile ar fi mai liniștite. Și nu doar spre vacanță, ci și spre viața de zi cu zi.
