Știam, din întreaga istorie a omenirii, doar două mari reînvieri — cea a lui Lazăr și cea a lui Isus. Ei bine, moldovenii au parte de o a treia, una pur autohtonă: reînvierea fosilelor politice.
Ani la rând, liniște absolută. Niciun sunet, niciun comunicat. Și tocmai când începi să crezi că s-au retras definitiv în analele istoriei, baț! — reapar. Cu un zâmbet proaspăt, aproape inocent un slogan reciclat și o memorie selectivă impecabilă: uită tot ce au făcut, dar țin minte perfect cine e de vină pentru orice eșec de ieri, de azi sau de mâine.
Unii își scutură costumele de praf, alții mai schimbă culoarea partidului — ca șopârlele, după decor. Revin pe ecrane, dau interviuri, promit reforme, transparență și grijă pentru popor. Același popor pe care, cu ani în urmă, l-au „reformat” până la extenuare, lăsând în urmă dezamăgiri, iluzii și întrebări fără răspuns.
Nu ar fi nimic grav dacă această reînviere nu s-ar lăsa, de fiecare dată, cu efecte secundare clare: dezamăgiri cronice, memorie scurtă și un diagnostic tot mai evident — dependență de iluzii politice. Poporul se uită la spectacol, aplaudă la momentul potrivit, dar uită rapid că aceiași actori, cu aceleași costume, au jucat exact același rol cu câteva luni sau câțiva ani în urmă.
Se pare că în Moldova nu mai avem nevoie de săpături arheologice sau de muzee pline de artefacte. Fosilele ies singure la suprafață, atunci când simt miros de campanie electorală, de promisiuni, de mâncare pentru ochi. Și apar, întotdeauna în momentul perfect: când cetățeanul și-a închis deja televizorul, când internetul aduce doar știri despre vremuri mai bune, sau când speranțele oamenilor s-au cam redus la o lumină de neon.
Ei vin cu discursuri despre schimbare, de parcă transformarea țării ar fi o problemă simplă, de aruncat o monedă într-o fântână și gata — Moldova schimbată. Vorbesc despre transparență, despre responsabilitate și despre reforme structurale, dar uită, ca prin minune, că ei înșiși au fost părți ale sistemului care a creat haosul de azi. Uită totul și par convinși că nimeni nu va observa că aceeași persoană care promite acum integritate, acum câțiva ani conducea cu aceleași metode obscure, prin aceleași scheme și jocuri de culise.
Și cum să nu iasă la iveală fosilele politice? Totul e pregătit: campanii electorale pline de fanfară, promisiuni repetate, fotografii în locuri publice și declarații filmate cu dronă după cum e acum la modă. Este aproape o rețetă de resuscitare — o metodă patentată în timp. În același timp, cetățeanul încearcă să-și păstreze speranța: „Poate de data asta va fi altfel”. Dar nu e. Doar cortina se ridică, iar actorii sunt aceiași, cu aceleași replici, aceleași gesturi, aceleași promisiuni care se pierd rapid, ca apa între degete.
Și totuși, unii nu se lasă descurajați. Își fac planuri, scriu mesaje, participă la dezbateri, încearcă să înțeleagă cum funcționează mecanismul. Alții pur și simplu râd, ironic, și-și spun că, până la urmă, spectacolul acesta face parte din farmecul moldovenesc: e o tragicomedie cu replici reciclate, costume prăfuite și aplauze prestabilite.
În timp ce fosilele politice revin și se reinventează, țara pare prinsă între trecut și prezent, între iluzii și realitate. Dansăm același dans, sub o melodie doar cu mici modificări, cu aceleași promisiuni pe care nimeni nu le mai crede cu adevărat. Dar spectacolul continuă, pentru că, oricât de multe dezamăgiri am aduna, tot ne uităm la cortină să vedem ce urmează să iasă.
