Rațiunea umană – facultatea omului de a cunoaște și înțelege sensul, legătura fenomenelor naturale, dar nu în ultimul rând și a celor sociale. Marele filosof german, Leibnitz, în timpul sec. al XVIII-lea, considera că „Înzestrarea omului cu puterile rațiunii este forma cea mai înaltă a bunăvoinței Creatorului”, chiar dacă vedea și recunoștea limitele rațiunii omenești.
Revenind la cele practici ale omenirii, cel puțin în perioada postbelică a celui de-al doilea război mondial (1939-1945), liderii înfierbântați a unor state s-au călăuzit, în cele din urmă, de rațuine, în cazul (Blocadei Berlinului 1948-1949); Crizei din Marea Caraibe (1962); Războaiele Balcanice – anii 90 etc. Pacificarea lor lor a fost determinată de nivelul rațiunei la om, indiferent de poziția lui într-o societate sau alta. Deaceea umaniștii consideră, că omul este o ființă puternică „în căutarea adevărului și moralității prin mijloace umane”.
Tot ei resping „validitatea justificărilor trancendentale cum ar fi dependența de credință sau a textelor pretinse a fi revelații divine”. Dacă e așa, atunci vedem, că omul de azi a urcat foarte sus în speranța de a vedea lumea mai bine, fără să se gândească la o eventuală cădere fără un echilibru psiho-corporal. Prins în mrejele propriei rațiuni, constrâns de diferite mașinării politice, sistematice sau în propriul individualism, omul „non” a devenit o piesă în mașinăria creată de el însuși.
Cred că nu ne dăm bine seama încă de trecerea de mai bine de doi ani a unui război imperial și spiritual asupra unui popor nevinovat (ucrainean). Nebunia lui e la braț cu „credința”, iar lumina nu se întrezărește la capătul tunelului. Ce facem când casa vecinului arde? Sărim cu toții să stingem focul, pentru a nu se extinde și peste noi.
Oare așa procedează toți cei din spațiul Pruto-Nistrean? Aici rațiunea și credința trebuie să devină un tot întreg, o simbioză vie. Lumina să biruie întunericul, pacea să biruie războiul. Cei mai mulți dintre noi aleargă în viteza timpului, fără a determina că poți nimeri în eșecul viitorului.
Se observă că revoluția tehnico-informațională, ne transformă în indivizi, fără să ne gândim, ce garanții ne va aduce ziua de mâine, dacă la Soroca se aud sirenele războiului, iar la Naslavcea sau Giurgiulești cad așchii de rachete… Nu a dispărut cu totul din rațiunea noastră „Iubește-l pe cel apropiat ca pe tine însuți…” într-un veac robotizat din în ce mai mult?
În concluzie se poate de constat: Dacă simbolurile credinței favorizează războiul, înseamnă că între credință și rațiune s-a instaurat cu adevărat un război într-o lume bântuită de rațiuni limitate. Până când și până unde?
