Ștefan Susai, cercetător științific, jurnalist și fotograf din Iași, România, este omul mereu preocupat de trecutul satului moldovenesc. Un accent aparte în munca sa de cercetător al memoriei locale este pus pe recuperarea tezaurului fotografic de la sat. Drept materie primă pentru reconstituirea trecutului îi servesc pozele vechi.
— De ce anume de colectarea fotografiilor vechi sunteți preocupat?
— Salvarea zestrei fotografice este o stringență pentru noi, cercetătorii, istoricii, dar și specialiștii din domeniul culturii atâta timp cât mai avem informatori, căci așa cum spune motto-ul din cartea „Cioropcani 110”: „Întâi dispar oamenii, apoi fotografiile, pe urmă satul”. Vedem ce se întâmplă cu satele Moldovei și, de aceea, noi trebuie să salvăm această zestre fotografică, care va fi de folos generațiilor următoare.
— De ce anume fotografiile?
— Pentru că nimeni nu va mai ști cum erau nunțile pe vremuri, cumetriile, înmormântările, căci odată cu trecerea timpului, obiceiurile și tradițiile populare s-au prefăcut foarte mult și nu mai au nici o legătură cu vremea de odinioară. Aceste fotografii vechi trebuie să le lăsăm generațiilor premergătoare pentru ca ele să știe cum erau satele, cum munceau oamenii, cum erau familiile.
— Adunând aceste poze vechi de prin sate, vedeți cumva diferența din trecut în aspect de cultură, tradiții și colorit național?
— Deschiderea aceasta de azi are și efecte negative, această globalizare aduce obiceiuri noi, implantează lucruri care ne sunt străine nouă ca popor. E destul de greu, pentru că vedem cum tinerii au acumulat cu multă seninătate obiceiuri de la alte popoare. Trebuie să luptăm pentru tradițiile noastre, pentru că ce o să facem cu hora, de exemplu, venim cu altceva? Pe cât e posibil noi trebuie să păstrăm ce este al nostru, căci dispariția unui sat cu tradițiile lui este o tragedie.
— Multă lume care pleacă peste hotare, acolo în diasporă vedem că se asociază, fac nunți, cumetrii, petreceri după obiceiurile noastre moldovenești. Cum credeți, este un lucru bun?
— Este un lucru bun pentru că aceste sărbători îi adună și ei trebuie să fie ca o familie, căci satul, practic este o familie extinsă, pentru că până la urmă toți ne înrudim unul cu altul. Acuma, însă mai este obiceiul acesta de a face nunta cu doi nași, dar nașul e unul, nu pot două, trei familii să exercite o tradiție demult stabilită în timp, cred că aceste lucruri sunt niște devieri de la tradiții.
— Poate că unii în felul acesta vor să se manifeste cumva, să scoată în evidență statutul lor financiar sau social?
— Da, dar să știți că foarte mulți care sunt plecați în străinătate, de abia acum, de la depărtare încep să înțeleagă și să țină la tradiții, căci când erau acasă aceste lucruri li se păreau banale, treceau pe lângă obiceiuri, case, fotografii, fără să bage în seamă toate acestea, iar această depărtare i-a făcut pe ei să înțeleagă cât de dragi și scumpe sunt ele.
— În calitatea dumneavoastră de cercetător și fotograf, atunci când mergeți prin satele Moldovei, ce fel de fotografii găsiți sau ce surprinde-ți cu ochiul aparatului de fotografiat. Mai descoperiți tradiții specifice locurilor prin care mergeți, autenticitatea lor de altădată?
— În regiunile din zonele de sud și nord a țării se păstrează aceste tradiții. Mă întristează faptul, atunci când casele se vând și unele fotografii sunt aruncate sau nimicite de noii stăpâni, dar ele sunt o valoare inestimabilă pentru reconstituirea trecutului și istoriile de viață a unei familii ori chiar comunități. Aici la Ungheni sunt oameni extraordinari, am cules multe documente, colective artistice, specialiști foarte buni. Aș spune că Ungheniul este o mică Moldovă, unde se păstrează lucruri frumoase. De aceea munca lor trebuie să fie mai îndârjită în a descoperi tot ce se poate și a transmite generațiilor viitoare.
