Doinița venea de la apă cu două căldări, era peste puterile ei să ducă greutatea, dar nu avea încotro. Trăia la sora mamei și cel mai greu lucru cădea pe umerii ei. Mătușa mai avea trei copii, doi băieți și o fată, și dacă băieții mai lucrau câte ceva, apoi Ala, fiica mătușii Vera, nu ridica un pai de jos. Pe Doinița o avea de slugă. A terminat șase clase și mai departe mătușa nu i-a mai dat voie să învețe cu toate că învăța bine. Îi zise: „Ajunge atâta școală, mai trebuie și de lucrat, nu vezi că maică-ta s-a dus la lucru și nu avem nicio veste despre dânsa, da nu încă să mai trimită ceva bani”. Doina nu a zis nimic, făcea tot lucru pe lângă casă, și vaca mulgea, și la porci curat făcea, și mâncare făcea, din zori și până în seara lucra și lucra.
Într-o sâmbătă mătușa cu unchiul Vasile s-au dus la o nuntă în sat, ceilalți ai casei care și încotro s-au împrăștiat. Doina, bucuroasă că a rămas singură, îndeplinind tot lucrul care i se încredințase, s-a spălat și s-a culcat. Peste ceva timp a simțit că cineva a venit lângă dânsa. Neștiind cine-i, începu să strige speriată. Lângă ea venise feciorul mai mare al mătușii, Daniel. El avea șaisprezece ani și fără mare efort a violat-o. Doina plângea, spunând că-i va spune mătușii, atunci Daniel a zis: „Numai încearcă să te jelui, eu am să spun că tu m-ai violat”.
Doina nu a mai căutat dreptatea. Daniel o ademenea când în sărai, când în scârta cu paie, îi da dulciuri și o viola. Într-o zi a înțeles că este însărcinată. Fata s-a speriat, nu știa ce să facă, i-a spus lui Daniel, iar el a zis: „Asta e problema ta”. Cel mai bun lucru e să pleci de la noi, du-te la oraș, acolo ai să găsești ceva de lucru cât nu se cunoaște că ești însărcinată. Dânsa așa a și făcut, s-a dus la o fată din mahala care se aranjase și lucra la o secție de croitorie din oraș. Ina nu a avut așa mare bucurie de Doina, dar totuși a aranjat-o la lucru. Pentru că trăia cu dânsa la gazdă, Doinița achita plata pentru chirie și procura produse și nu-i mai rămâneau bani. Doina repede a deprins lucrul, era liniștită, muncitoare și șefilor le-a plăcut de dânsa. Așa a fost până când s-a observat că este însărcinată. A fost scandal, dar Doina așa plângea de tare că șefilor li s-a făcut milă și ea a lucrat până în ziua când a născut.
Doina avea de acum dureri când s-a pornit la spital, a căzut în stradă și lumea a chemat ambulanța. Cum a ajuns la maternitate a născut doi copilași, o fetiță și un băiat. Fetița avea aproape trei kilograme, dar băiatul avea două kilograme jumătate. Doina, când a auzit că a născut doi copilași, se cutremura plângând și gândind: „Doamne, ce să mă fac, eu nu am cu ce crește un copil, nu încă doi, și cum să mă duc la Ina la gazdă cu doi copii, cum să-i cresc, ce să mă fac?”. Nu a dormit toată noaptea, spre dimineață s-a apropiat de sora medicală care era de serviciu, a cerut o foaie și un toc și a scris refuz de copilași. A întrebat datele șefei de spital și a scris: în legătură cu starea mea familiară foarte grea eu îmi las copiii în grija statului, eu nu am posibilitate să-i cresc”. A semnat și fuga a ieșit din spital. Ca să nu piardă ziua de lucru, s-a dus drept la secția de croitorie. Timp de câteva zile a găsit o gazdă și a plecat de la Ina. Doina începu o viață nouă, deseori vedea copilașii abandonați, dar nu putea face nimic, abia împlinise cincisprezece ani. A doua zi, când au adus copilașii, Doina nu mai era în salon. Dădaca, văzând că mama copiilor nu-i, a întrebat pe femeile din salon cine ar putea să hrănească copii, dar nimeni nu a dorit.
Dădaca Iulia cu regret s-a uitat la copilași, i-a dus în camera lor, a luat cererea Doinei și a dat-o șefei de la spital, s-a dus la bucătărie și a luat lapte pentru copii. Iulia privea la copii cu jale și se gândea, de ce nu erați voi cu zece ani în urmă, avea să-i înfieze, dar acum e târziu.
A privit la copilași și se gândi: ce copii cuminți, nu plângeau deloc parcă ar fi știut că nu-s bineveniți pe lume. I-a schimbat și văzu că fetița era mai voinică, dar băiatul slăbuț, firav. Copiii au fost trimiși după zece zile la casa de orfani. Din primele zile de viață ei nu au fost despărțiți, dormeau amândoi, se jucau amândoi. Când aveau patru-cinci ani ei observau că la alți copii la sărbători veneau, rude, bunei, dar la ei niciodată nu a venit nimeni, ei priveau cu regret în direcția lor.
Va urma
