Început aici.
Conflictul armat din Afganistan a decurs „între țară absolut străină, cu o climă și situație geografică deosebită, o țară muntoasă… era greu nu numai să lupți, ci chiar și să te afli acolo” (7). În perimetrul conceptului neuitat marcat de contextul istoric, pentru afgani orice nou-venit, care se afla pe teritoriul țării sale, au atât mai mult înarmat, era un inamic ce trebuia înlăturat. Generalul Ruslan Așuev, șef al infanteriei motorizate a armatei sovietice din Afganistan, în anii 1980-1982 și 1985-1987, releva, într-un interviu, despre starea de inamiciției a afganilor: „Fiecare străin care intra în această țară devine un dușman vânat de toată lumea-militari, civili, chiar și de natură” (8).
Intervenția contingentului limitat al armatei sovietice în Afganistan a suscitat o mobilizare impetuoasă a afghanilor. Astfel, dacă la sfârșitul anului 1979 numărul mujahedinilor se ridica la 40 mii de oameni, cifra s-a majorat în anii 1981-1983, la circa 45000 de combatanți, iar în anul 1986 aceștia reprezentau deja peste 150 mii de persoane. Participanții sovietici la războiul sovieto- afgan nu au perceput repere clare pentru conturarea forțelor adverse. Niciodată nu era clar: „cine-i și unde-i inamicul? Se părea că nu era și, în același timp, era pretutindeni” (Ion Xenofontov, Războiul din Afganistan 1979-1989). Din acest considerent, combatanții sovietici au surprins o clasificare a adversarului, instituită din dimensiunile războinicilor, care acționează prin mijloace de reprimare, adică dușmani la oricine, care împușcă în noi.
Caracteristicile dușma-nilor vizau valențele unor luptători frenetici și rezistenți, perfizi, fiind bine instruiți pentru confruntări militare. Pentru afgani, conflictele militare reprezintă posibilități de manifestare în fața comunității, de aici și rezultă și fermitatea, bărbăția acestora în acțiunile militare. Spre deosebire de sovietici, băștinașii aveau prioritate în cunoașterea morfologiei terenului. Acest apanaj a constituit un element esențial în avantajarea adversarilor în perimetrul confruntărilor militare. Pe larg erau aplicate kărhzele – canale subterane de irigație cu adâncime de până la 30 metri, în aceste breșe naturale partizanii afgani se refugiau în situațiile tensionate, instituind așa-numitul război al kărzelor: „Ei știau tare bine pământul, aveau intrări sub pământ ca niște mine, se vârau sub pământ și ieșeau cine știe unde” (9).
Conform strategiei aplicate de rezistența locală, sovieticilor li se configura o stare defetistă, intrușii erau semnalizați prin considerentul, că sunt prezenți pe un teritoriu străin, fiind supravegheați și atenționați continuu.
În mod convențional se constată trei etape ale războiului sovieto-afghan. Prima etapă marchează intervalul decembrie 1979-1982. În acest interval, trupele sovietice și-au fixat pozițiile în zonele și obiectivele (în apropierea bazei de infrastructură și surselor de alimentare) strategice ale Afganistanului. Aplicarea tancurilor și blindatelor din cauza infrastructurii precare și a munților s-a dovedit ineficace. În cea de-a doua etapă, 1982- mijlocul anilor 80, are loc escaladarea conflictului armat; s-au desfășurat cele mai acerbe acțiuni militare, URSS înregistrând și cele mai mari pierderi umane. Etapa a treia are ca punct de cotitură alegerea lui M.S. Gorbaciov la conducerea Uniunii Sovietice (1985) și tratativele de la Geneva (ianuarie 1985), care au generat problema retragerii trupelor sovietice din Afganistan, chestiune finalizată la 15 februarie 1989. În linii generale, se caracterizează prin faptul că nu s-au efectuat acțiuni militare active și de amploare (cu excepția cea de la Paktia, 1987), constituind, în temei acțiuni defensive. Asigurarea efectivului militar sovietic era în plin declin.
A fost un război adevărat cu folosirea tuturor componentelor armatei, întregului arsenal de arme, sistemelor „Uragan” și aviației de bombardament, fiind plasate chiar pe teritoriul Uniunii Sovietice.
„Laleaua Neagră” transporta cu regularitate sicrie în Uniunea Sovietică. „Peste ani de zile am înțeles că termenul – „datorie internațională” – era un fals cu tentă ideologică agresivă. Nici vorbă de internaționalism proletar. Însă ce fel de „proletari” în așa țară Afganistan nenorocită cu un trai și obiceiuri medievale? ” (10) (Andrei Covrig,colonel, participant la războiul sovieto-afghan).
Pentru a sprijini guvernul de la Kabul, Uniunea Sovietică avea cheltuieli enorme, anual circa 800 de milioane de dolari, contingentul militar redus din Afganistan primea anual din bugetul statului circa 3 milioane de dolari. A fost o povară grea pentru stat, care a intrat într-o prelungită criză economică și socială. Aventura afgană a existat atât timp, cât acolo a staționat prin lupte trupele sovietice. După retragerea acestora regimul marionetă a căzut. Kremlinul a hiperbolizat consecințele „victorioase” ale operațiilor militare sovietice din Afganistan. Referindu-se la corelația armata-politic, jurnalistul rus Mihail Leșinski, cronicarul oficial al conflictului sovieto-afghan, afirma: „Armata a constituit o marionetă în mâinile politicienilor moscoviți și ale celor din Kabul. Cu armatele se poate hotărî orice” (11). Gravitatea acestor acțiuni s-a regăsit în consecințele lor.
La 7 iunie 1988, în discursul său de la Adunarea Generală ONU, președintele Afganistanului, Najibullah a declarat, că „de la începutul ostilităților în 1978 până la 07.06.1988, din țară au fost uciși 243,9 mii de oameni, alți 77 mii de oameni au fost răniți”. Un alt lider afghan, Ahmad Shah Massoud, în scrisoarea sa către ambasadorul sovietic în Afganistan, Yuri Voronțov, din 20 septembrie 1989, a scris, că intervenția sovietică a dus la moartea a mai mult de 1,5 milioane de afghani, iar 5 milioane de oameni au devenit refugiați. După război, în URSS s-au publicat cifrele de soldați sovietici morți: 13833 de oameni. Ulterior, cifra finală a crescut ușor, din cauza decesului persoanelor rănite și bolnave, după demobilizarea din forțele armate. La 1 ianuarie 1999 se considerau decedate până la 15031 persoane. Pierderile sanitare – aproape 54 mii răniți și traumați, 416 mii bolnavi.
În timpul luptelor din Afganistan au dispărut sau au fost luați prizonieri 417 cetățeni sovietici. În acordurile de la Geneva, soarta soldaților sovietici, deținuți, în niciun fel nu a fost stabilită, astfel încât aceștia au rămas în captivitate și după retragerea contingentului limitat. Ajutor în căutarea soldaților dispăruți fără urmă a acordat Statele Unite ale Americii, prezentând Rusiei informația, ce a clarificat definitiv soarta a 163 de cetățeni ruși dispăruți în Afganistan.
