La începutul secolului XX, europenii, fiind impresionați de capacitățile combative ale populației de munterit, au numit inexpugnabilul (de neînvins) Afganistan – țara jihadului. E o constatare surprinsă din perspectiva istorică, deoarece afganii au demonstrat ostilități excesive în fața incursiunilor străine, iar tendințele de cucerire, acest casus belli – ce au puncte de plecare incursiunile lui Alexandru Macedon și perpetuate până la expansionismul Marii Britanii, Rusiei țariste și URSS, s-au soldat cu înfrângeri.
Războiul sovieto-afgan (1979-1989) este cel mai extins conflict militar din istoria Uniunii Sovietice. Imixtiunea militară în Afganistan a avut pentru sovietici efectele unei victorii de-a lui Pyrrhus. Inclus în arcul instabilității și al conflictelor de lungă durată, Afganistanul a fost transformat într-un mecanism militar, unde cultura războiului și violențele constituie și actualmente principalele puncte de referință. Drept urmare, a intensificat criza economică a Uniunii Sovietice până la colapsul ei și care a culminat ulterior terorismul internațional.
Interesele URSS în Afganistan s-au derulat în urma așa-numitului concept „De a doua Mongolie”, un transfer radical al Afganistanului de la feudalism la socialism. Un concept absolut greșit atât în timp, cât și în spațiu. Și mai grav au fost acțiunile luate în urma hotărârii de la 12 decembrie 1979 de Biroul Politic al CC al PCUS. Prin această hotărâre s-a transgresat art 72, punctul 8 al constituției URSS, conform căruia „problemele păcii și războiului, apărării suveranității, securitatea frontierelor de stat și teritoriul URSS, organizarea apărării, conducerea Forțelor Militare” reprezintă o prerogativă a organelor superioare ale puterii de stat” (1) ori Biroul Politic nu era mandat cu o astfel de atribuție de stat.
Deciziile Biroului Politic au stat la baza organizării unei lovituri de stat pentru răsturnarea liderului afgan Amin și înlocuirea acestuia cu Babrak Karmal, instalat arbitrar de Moscova în fruntea unui executiv. În cadrul operației ce purta numele de cod „Furtuna – 333” unități ale grupului de comando „Spețnaz”, conduse de colonelul Gr. I. Boearinov și constituit din ofițeri KGB și GRU, originari exclusiv din regiunea central-asiatică (de aici și apelativul batalion musulman), care vorbeau dialectul farsi, deghizați în uniforme afgane, pregătite să pătrundă în Afganistan „La chemarea guvernului lui B. Karmal” (2). La 25 decembrie 1979, ora 15.00 (ora Moscovei), trupele sovietice au trecut frontiera, intrând în Afganistan, preponderent pe cale aeriană. Au fost întreprinse 343 de zboruri, timp de 47 de ore, pentru a transporta 7700 de oameni, 894 unități de echipament militar și 1062 tone furnituri. La 27 decembrie 1979, corpul expediționar a ocupat palatul prezidențial, asasinându-l pe Amin, împreună cu soția, cei șapte copii, un nepot și 30 membri ai personalului. Iar noua conducere afgană în frunte cu Babrak Karmal era considerată de Moscova, „un centru al universului, simbol al fericirii umane” (3).
Ulterior intervenția sovieticilor în Afganistan s-a constituit într-un eșec din cauza faptului, că aceștia nu au întrezărit ce dificultăți aveau să întâmpine, încercând să treacă prin munți și mlaștini. „Trupele sovietice aveau foarte puțină experiență acumulată în luptă-și deloc în contrainsurgență – au făcut greșeala de a considera, că intervențiile anterioare pline de succes, pe care le avuseră în Germania de Est, în 1954, în Ungaria, în 1956 și în Cehoslovacia, în 1968, puteau fi luate drept model pentru orice țară…” (4).
Spre deosebire de statele sus numite, Uniunea Sovietică în Afganistan avea de a face cu un război civil – nemaifiind vorba de o simplă insurgență.
Prezența sovieticilor în Afganistan a fost condamnată de comunitatea internațională, spre deosebire de țările blocului socialist (cu excepția României și Iugoslaviei), au sprijinit intervenția militară sovietică, considerată, potrivit sintagmei URSS, drept ajutor internațional (potrivit doctrinei Brejnev). Moscova a considerat inițial, că americanii vor tolera intervenția (ca și în cazul Ungariei și al Cehoslovaciei), însă protestele Casei Albe au început a se face auzite și la Consiliul de Securitate al ONU. Fenomenul afghan avea, astfel, să genereze o schimbare în sistemul relațiilor internaționale, Uniunea Sovietică fiind etichetată drept agresor și demonstrând în acest mod, valențele unui stat totalitar. Vectorii propagandei sovietice referitoare la războiul sovieto-afgan – ajutor internațional și apărarea hotarelor de sud ale Uniunii Sovietice – au constituit pilaștrii ideologici ai ingerinței militare, „Mergeți către tineri, povestiți lor despre voi, despre camarazii voștri, despre eroismul de care ați dat dovadă în lupta frățească (5) – cheamă în cuvântarea sa Secretarul General al PCUS M. Gorbaciov la Congresul al XX al UKLT din Uniunea Sovietică, în 1987.
La începutul războiului, strategia sovietică prevedea și o încercare de a convinge populația să susțină guvernul comunist de la Kabul și să refuze să mai ajute luptătorii din mișcarea de rezistență. Această strategie s-a dovedit pe parcurs a fi total inadecvată realității din teren, nu în ultimul rând din cauza măsurilor de rezistență practicate de regimurile locale. Tactica „picătură cu picătură” folosită de luptătorii de gherilă, care organizau mereu noi și noi ambuscade sau raiduri, trăgeau focuri de armă din umbră sau minau terenurile, au reușit să provoace, treptat, pierderi semnificative în rândurile invadatorilor sovietici.
Războiul sovieto-afgan s-a deosebit net de toate celelalte conflicte din timpul războiului rece. Deși a fost vorba de un conflict limitat în timp, a durat mai mult decât majoritatea celorlalte – puțin peste nouă ani – și nu a avut natură decisivă, de exemplu, a războaielor arabo-israeliene din 1948, 1956, 1967 și 1973 sau a Războiului din Insulele Falkland (1950-1953) sau acelui vietnamez (1965-1973), cât și un rezultat clar, la care ajunseseră, în cele din urmă conflictele din vecinătate. Nici nu poate și în același timp catalogat ca un fel de război „vietnamez” al sovieticilor, mai ales dacă ne gândim la amploarea lui. „Comparativ americanii au trimis trupe în Asia de Sud-Est aproape o jumătate de milion de soldați până în 1968, în Afganistan de sovietici în jur de 120 mii de soldați” (6). Întreaga Armată a 40-a a URSS din Afganistan nu a însemnat mai mult de cinci divizii, patru brigăzi independente și patru regimente la fel independente, plus alte câteva mici unități cu rol de susținere. Însă nevoia de a supraveghea mii de kilometri de drumuri, linii de comunicație și puncte de importanță strategică – dintre care multe au trebuit ocupate sau smulse prin luptă din mâinile mujahedinilor – a însemnat o povară extrem de apăsătoare pe umărul invadatorilor, care apreciaseră greșit anvergura misiunii în care se angajaseră, cât și numărul de trupe uriaș pe care această misiune l-ar fi cerut. Războiul din Afganistan a demonstrat că lipsa experienței, timpul limitat de transferare de la un mediu la altul, luptele pe un teritoriu străin, insuficiența cunoașterii adversarilor etc. au constituit factori ce au tergiversat activitatea combatanților sovietici în țara vecină.
Va urma
Referințe:
1. Wikipedia.org, constituția URSS, 1977, 07 octombrie, art. 72, p.8.
2. Secretele războiului din Afganistan, 1979-1989, dr. Ion Xenofontov
3,7,8,9. cuvântul.md/Razboiul din Afganistan, 2015
4, 6. Războiul sovieto-afgan, 1979-1989, Gregory Frement Barnes; trad. Cristina Ispas – București, Corint Books, 2015
5. M. Gorbaciov, Congresul XX-lea al UCLT din Uniunea Sovietică (Comsomolului), 1987, Moscova
