Oamenii născuți într-un anumit timp și loc devin martorii istoriei. Sub ochii lor totul se transformă și se dezvoltă, iar ei devin istoria vie a acelor locuri și timpuri. Un asemenea om este și Raisa Iurceac, fosta directoare a școlii nr. 10 cu predare în limbă rusă. Cu descendențe unghenene, străbunica, bunica și mama sunt din Ungheni, ea este omul care din 1946, anul în care s-a născut, a fost prezent mereu la transformarea Ungheniului dintr-un mic târg la orașul de azi. Este fidelă locurilor unde s-a născut, a crescut și unde a primit educație. Nu a plecat nicăieri din Ungheni, excepție fac doar anii de studenție. Raisa Iurceac își face studiile și apoi lucrează până la sfârșitul carierei la aceeași instituție – Școala nr. 10. Pentru aportul său la educarea mai multor generații de ungheneni, ea a fost desemnată Cetățean de Onoare al orașului Ungheni.
— Cum a ajuns Raisa Iurceac profesoară sau aveți o tradiție în familie?
— Nu, nu este o tradiție. Dimpotrivă, mama nu a dorit ca eu să merg pe calea pedagogiei. Visa orice altceva numai nu această carieră. Visul meu de a deveni învățătoare a venit odată cu primul sunet, cu clasa I. În momentul când prima mea învățătoare, Dumnezeu să o ierte, Maria Zaițeva, a luat caietele noastre în mână, le-a răsfirat asemeni unui evantai și a început a le număra. Iată atunci am știut că eu voi fi învățătoare și nimic altceva.
— Timp de câți ani ați repetat acest exercițiu?
— Patruzeci și șapte de ani am lucrat în domeniul pedagogiei. Multor elevi le-am predat, mii de caiete au fost socotite în același mod ca al primei mele învățătoare. În toată această perioadă am fost profesoară, director adjunct pe educație, director adjunct și ultimii 16 ani director. Toate acestea le-am trăit în aceeași școală în care am învățat și eu – Școala nr. 10.
— Ați fost fidelă unei singure școli. A fost visul dumneavoastră sau conjunctura vieții?
— Nici nu putea fi altfel. Mi-am dorit aici să revin și să lucrez. Nici prin gând să-mi treacă să plec în altă parte să mă angajez. Numai în școala mea iubită, chiar dacă ea acum nu mai este. Ne-au distrus-o „prietenii”. La acea vreme ni s-a spus că doar o lună vom fi strămutați, însă noi n-am dorit nici așa. Am stat cu părinții zi și noapte și nu permiteam ca să ne mute. Ne aduceau mâncare și ceai în borcane de 3 litri.
— În ce an se întâmplau toate acestea?
— În 91-92. Au venit reprezentanți și ne-au asigurat că nu trebuie să ne facem griji, că doar pentru o vreme vom fi strămutați, însă este o diferență mare între vremelnic și pentru totdeauna. Ne-au propus să lucrăm în schimbul doi în sediul școlii nr. 4, care acum e LT „Al. Pușkin”, nu am fost de acord. Până la urmă am fost transferați în clădirea unde în prezent activează Școala Primară „Spiridon Vangheli” și era vechea clădire a școlii nr. 4. Am acceptat această variantă, fiindcă era un sediu aparte și chiar am crezut că va fi temporar. Dar nu a fost așa. În această clădire am activat 16 ani, după care am fost comasați cu școala nr. 4 din cauza că numărul elevilor a scăzut.
— Ați fost 47 de ani profesoară, aproape jumătate de secol și am putea spune o viață. Ce ați pierdut și ce ați câștigat, făcând această meserie?
— Nu am pierdut nimic. Am avut doar de câștigat. Am știut să aranjez astfel lucrurile ca totul să fie bine. Să nu sufere nici familia din cauza că aș da o prea mare prioritate serviciului și nici la școală să se simtă că familia ar fi pe primul loc. Când avea băiatul 2 ani și un pic, am rămas văduvă, l-am crescut și educat singură. Locuiam într-o cămăruță modestă, ca să nu folosesc un cuvânt mai dur, era la primul nivel într-o casă fără fundament. Dar niciodată nu m-am plâns pe soarta mea, am mers înainte și mi-a plăcut extrem ceea ce am făcut. Vreau să precizez că în toți acești ani am avut o echipă extrem de bună. Un colectiv de profesori extraordinari și până astăzi avem o frumoasă relație. În fiecare an îmi organizează o frumoasă sărbătoare la ziua mea de naștere, care e pe 31 mai.
— Cum e să fii născut pe 31 mai?
— Îi spuneam mamei deseori, de ce m-a născut anume când toți sărbătoreau „Ultimul sunet” (zâmbește). Niciodată nu reușeam să mă pregătesc pentru a întâmpina oaspeți chiar în ziua când m-am născut. Tot timpul eram nevoită să o sărbătoresc a doua sau chiar a treia zi. Mama îmi răspundea că nu s-a gândit că voi lucra profesoară. Ea nu a dorit, v-am mai spus, să fiu învățătoare, pentru că la ea își coseau haine și dascăli și îi spuneau cât de greu este să fii pedagog. Visa să îmbrățișez meseria de medic. Am fost bolnăvicioasă în copilărie și se gândea mama că doar așa mă voi ajuta pe mine și pe cei din jur. Cineva chiar și halat alb mi-a adus în dar, spunându-mi cât de bine îmi stă, însă eu eram decisă deja și nimeni nu m-a făcut să mă răzgândesc. În timpul vacanțelor de vară adunam copiii din mahala, din lăzi improvizam băncile și făceam ore. Le predam limba rusă, matematica.
— Iar la școală timp de 47 de ani ați predat…
— Geografia.
— Și ați călătorit mult?
— Da, în țările fostei URSS. Tot timpul am fost cu elevii mei, niciodată singură. Am iubit fiecare generație de copii. Mă străduiam întotdeauna să predau și ceva adițional decât ceea ce era în carte. Întotdeauna la orele mele era liniște, le era interesant ce le povesteam despre o țară sau alta.
