Există o astfel de profesie – să ajuți oamenilor, să-i sprijini, să-i salvezi de singurătate, să le înlocuiești rudele și persoanele dragi care nu sunt alături sau se află foarte departe. Svetlana Tavrovscaia face parte din categoria celor care ajută, ea este lucrător social la Direcția Asistență Socială și Protecție a Familiei Ungheni. Deși pare foarte firavă, are un suflet mare în care poate încăpea toată durerea, toate frământările celor care se află în grija ei.
— Sunteți din Ungheni? Dar bunicii dvs.?
— Da, Ungheniul este orașul meu natal. De aici provine tatăl meu, iar mama este originară din nordul Moldovei. Din păcate, bunicii de mult timp nu mai sunt în viață, dar păstrăm amintiri luminoase despre ei. Deși de mult timp sunt matură, îmi lipsește comunicarea cu ei.
— Ce a adus în domeniul social o femeie atât de firavă?
— Lucrător social am devenit, pot spune, din întâmplare, dar această întâmplare s-a transformat în valoare. Lucrez aici de 12 ani. La început eram îngrijorată, dar, treptat, m-am obișnuit. Munca noastră are nevoie de anumite forțe spirituale, de răbdare, pentru că lucrezi cu oameni singuri, care suferă din cauza lipsei de comunicare, mulți dintre ei nu au rude, cu vecinii nu comunică, nu au cui să se plângă, nimeni nu îi ascultă. Ne atașăm mult de tutelații noștri, iar ei se atașează de noi. Îmi este foarte greu să mă despart de ei, mai ales atunci când sunt oameni buni, dar lipsiți de grijă și atenție. Cândva, ei au avut o familie mare, au muncit cu succes, au fost oameni respectați, iar acum au rămas singuri și nu are cine să-i întrebe de sănătate, nu au cui povesti ce au visat azi, copiii vecinilor au crescut și ei nu-i mai recunosc, iar aceștia nici nu se salută cu ei.
— De specialitate sunteți pedagog?
— Am dorit mult să fiu profesoară, dar anii nouăzeci m-au lipsit de această oportunitate. Am devenit tehnolog țesături și tricoturi. Nu, nu am lucrat la fabrica de covoare – ea are alt specific, am lucrat în Ucraina, dar cu stofele nu-mi prea plăcea să lucrez, mai mult eram atrasă de oameni, de comunicarea cu ei.
— Ce părere au membrii familiei despre munca dvs.?
— Încerc să nu-i povestesc mamei despre lucrul meu, pentru că e foarte sensibilă la durerea altcuiva, în caz de ceva își va face mai multe griji decât mine. Acum eu vreau să o protejez de acest lucru.
— Iar viața personală?
— Întreaga mea viață personală este fiul. El este matur, a absolvit universitatea — mi-am realizat visul, fiul a devenit profesor, acum caută un loc de muncă. Lear Corporation? Doar în caz extrem. Probabil, l-am educat așa cum sunt eu – nu prea descurcăreț. Cu atât mai mult cu cât fiii de obicei sunt ai mamei, iar fetele – ale tatei. Noi la părinți au fost trei, eu și sora mea am fost fetele tatei.
— Aveți un nume de familie rar, v-ați interesat de unde este?
— Eu mai mult vreau să aflu de ce a fost deportat bunicul meu pe linia tatălui? Când, în 1946, s-a născut tata, tatăl său, în curând, a fost deportat în Kurgan, el atunci lucra șef al secției de pașapoarte în Cornești. Eu nici nu știu dacă a fost reabilitat, iar el a ispășit 7 ani sau mai mult. S-a întors în Moldova, dar bunica avea deja o altă familie și această întrebare în familia noastră era tabu.
— Ce planuri are acum asistentul social?
— Să-i vizitez pe cei de care am grijă. Astăzi, în plan am 6 persoane. Da, toată ziua trece în alergătură, unuia trebuie să-i cumperi produse, altuia medicamente, să vorbești cu ei, să-i asculți, să chemi ambulanța dacă va fi nevoie, pentru că ziua promite să fie călduroasă – o astfel de vreme le afectează starea de sănătate. Dimineața e frig, ziua e foarte cald, cei bolnavi de inimă simt foarte bine schimbările de temperatură.
— Duminică e sărbătoarea dvs. profesională (conversația a avut loc vinerea trecută), că ați dori să le urați colegilor?
— În primul rând, răbdare și, desigur, sănătate, să fie totul bine în viața lor, să aibă grijă de sine, de cei dragi, că fie înțeleși de aceștia. De foarte multe ori, atunci când vii de la muncă, nu dorești să vorbești. Munca noastră își lasă amprenta, acasă vrei să te odihnești cu sufletul. Din păcate, printre bătrânii noștri sunt unii cărora nici medicii nu le mai pot ajuta și ne doare sufletul pentru ei, cu atât mai mult cu cât pentru unii ești ca o nepoată – ei așa și te numesc – și rudă. Desigur, le doresc salarii mai mari, această muncă trebuie să fie remunerată la justa sa valoare.
— Eu, de obicei, întreb de visele pe viitor?
— Știți, cum se spune, mai rău să nu fie. Sper că fiul își va aranja viața, că oamenii dragi vor fi sănătoși.
